Bătălia de la Navarino
From Wikipedia, the free encyclopedia
Bătălia navală de la Navarino a avut loc pe 8 octombrie 1827, în timpul Războiului de Independență al Greciei (1821 – 1832), în golful Navarino (Pylosul zilelor noastre), pe țărmul de vest la Peninsulei Peloponez, în Marea Ionică.
Bătălia de la Navarino | |||||||
---|---|---|---|---|---|---|---|
Parte a Războiului de Independență al Greciei | |||||||
Bătălia navală de la Navarino (1827), tablou de Ambroise Louis Garneray | |||||||
Informații generale | |||||||
| |||||||
Beligeranți | |||||||
Regatul Unit Regatul Franței Imperiul Rus | Imperiul Otoman Vilaietul Egiptului Vilaietul Algeriei Vilaietul Tunisiei | ||||||
Conducători | |||||||
Edward Codrington Henri de Rigny Lodewijk Heyden | Ibrahim Pașa Amir Tahir Pașa Moharram Bey Abdul Abulbul Amir | ||||||
Efective | |||||||
10 vase de linie 10 fregate 4 bricuri 2 goelete | 3 vase de linie 17 fregate 30 corvete 28 bricuri 5 goelete 5-6 nave incendiare | ||||||
Pierderi | |||||||
181 morți 480 răniți | 4.109 morți și răniți | ||||||
Modifică date / text |
O flotă combinată otomano-egipteană a fost distrusă de forța navală aliată a Imperiului Britanic, Regatului Franței și Imperiului Rus. Este ultima mare bătălie navală în care au participat în mod exclusiv vase cu pânze. Corăbiile alianței antiotomane erau mai bine înarmate și antrenate decât cele turco-egipteano-algeriene, ceea ce a avut ca rezultat o victorie zdrobitoare a Marilor Puteri europene. Factorul decisiv care a precipitat intervenția acestor puteri europene în conflictul din Grecia a for ambiția Rusiei de a-și extinde teritoriile din regiunea Mării Negre în dauna Imperiului Otoman. De asemenea, un rol important l-a avut starea de spirit a rușilor favorabilă sprijinirii coreligionarilor ortodocși greci, care erau într-o neîntreruptă luptă împotriva ocupanților otomani din 1821. Intențiile de extindere a influenței rusești în regiune erau privite ca niște amenințări geostrategice majore de către diplomația britanică și austriacă, care a încercat pe toate căile să împiedice intervenția țaristă, în speranța că otomanii erau capabili să pună capăt rebeliunii elene. La sfârșitul anului 1824, pe tronul de la Sankt Petersburg a venit împăratul Nicolae I, care a inițiat o politică externă mult mai agresivă, ceea ce a forțat Regatul Unit să intervină. Britanicii s-au temut ca rușii să nu fie capabili să distrugă complet Imperiul Otoman și să câștige o poziție hegemonică în Balcani și Orientul Apropiat.
Regatul Franței a intrat în conflict dorind să-și recâștige rolul conducător în politica europeană, după înfrângerile suferite în timpul războaielor napoleoniene.
Guvernele celor trei puteri se aflau de asemenea sub presiunea opiniei publice favorabile intervenției în favoarea grecilor, în special după invazia Peloponezului de către Ibrahim Pașa și trupele sale egiptene, responsabile de comiterea a numeroase atrocități împotriva populației elene.
Cele trei puteri europene au semnat Tratatul de la Londra în 1827, prin care se urmărea să oblige guvernul otoman să acorde autonomie grecilor. Pentru aceasta, puterile europene urmau să-și deplaseze forțele navale în Mediterana răsăriteană. Bătălia navală a fost mai degrabă rezultatul unui accident. Comandatul flotei aliate, amiralul Edward Codrington a încercat să îl oblige pe Ibrahim să se supună somațiilor sale. Distrugerea flotei otomane din Mediterana a salvat Prima Republică Elenă de la pieire. Pentru că se asigure supraviețuirea statului elen a mai fost nevoie de două intervenții militare: a Rusiei în războiul din 1828 - 1829 și a Franței prin campania din Moreea. Prin aceste două intervenții militare, otomanii au fost obligați să se retragă din sudul Greciei, și a fost asigurată independența acesteia.