Caz (gramatică)
categorie gramaticală / From Wikipedia, the free encyclopedia
În unele limbi flexionare și în cele aglutinante, cazul [termen provenind din cel latinesc casus „cădere”, traducere a termenului grecesc πτῶσις (ptôsis)[1]] este o categorie gramaticală caracteristică părților de vorbire nominale (substantivul, articolul, adjectivul, pronumele, numeralul), unul din mijloacele morfologice prin care se exprimă funcțiile sintactice ale acestora în cadrul propoziției[2][1][3][4]. Schimbarea formelor unui cuvânt în funcție de caz este numită declinare.
Limbile diferă foarte mult din punctul de vedere al cazurilor[1]. Înainte de toate, ele se împart în limbi care posedă această categorie gramaticală și limbi care nu o posedă, iar cele care o posedă diferă prin numărul cazurilor. Prin natura lor, nu dispun de cazuri limbile izolante, precum chineza, în care cuvintele au o singură formă, indiferent de funcția lor sintactică[5], dar sunt și limbi care au avut cazuri într-un anumit stadiu al evoluției lor și nu mai au.
Prin metode ale lingvisticii comparative s-a ajuns la concluzia că a existat o limbă proto-indo-europeană, flexionară, care avea opt cazuri (nominativ, vocativ, acuzativ, genitiv, dativ, ablativ, locativ și instrumental). Numărul acestora a scăzut în măsuri diferite în cursul evoluției la limbile indoeuropene vechi, apoi la cele moderne, prin fenomenul numit sincretism al cazurilor. Astfel, în limba latină, de exemplu, ablativul, locativul și instrumentalul s-au reunit în cazul numit ablativ[6][7]. În schimb, în gramaticile unor limbi slave actuale, precum cele din diasistemul slav de centru-sud, se iau în seamă șapte cazuri, lipsind numai ablativul[8].
Dintre urmașele latinei, limba română a moștenit, conform gramaticilor tradiționale ale acestei limbi, cinci cazuri[2], franceza a avut într-o epocă veche a sa două și a rămas până la urmă numai cu câteva vestigii ale lor limitate la pronumele personal[3], la fel ca și celelalte limbi romanice de vest. În limba engleză există de asemenea numai vestigii ale cazurilor la pronumele personal și la unele substantive.
În măsura în care, în limbile indo-europene a scăzut rolul cazurilor în exprimarea funcțiilor sintactice, a crescut cel al contextului, prin locul cuvintelor, și rolul prepozițiilor[4].
Limbile aglutinante diferă de asemenea între ele în privința numărului de cazuri. De exemplu, gramaticile limbii turce iau în seamă șase cazuri[5], cele ale limbii finlandeze 15[3] sau 16[4], cele ale limbii maghiare 18[9] sau 19[10].
Unii lingviști consideră că folosirea termenului „caz” este justificată numai dacă funcția sintactică este exprimată printr-o formă specifică a cuvântului, dată de regulă de o desinență specifică[11]. Este cazul limbii maghiare, de exemplu, în care fiecare caz are desinența sa aparte, 17 desinențe fiind efective, iar nominativul fiind considerat a avea desinența zero. Al 19-lea caz, luat în seamă de unii și contestat de alții, are desinența comună cu alt caz. Totuși, în gramaticile limbilor în care numai unele funcții sintactice sunt exprimate prin desinențe, se numesc cazuri și formele care exprimă mai multe funcții cu aceeași desinență, inclusiv când aceasta este nulă. Este cazul în gramaticile limbii române, de exemplu, în care, din cele cinci cazuri considerate se disting prin forme numai trei, nici acestea în cazul tuturor cuvintelor. De aceea se vorbește uneori despre cazurile nominativ-acuzativ, genitiv-dativ și vocativ, cele care nu se deosebesc prin formă distingându-se prin funcția sintactică[12]. Tot după criteriul funcției sintactice se folosește termenul „caz” în gramatici tradiționale ale limbii engleze[11].