Complement direct
From Wikipedia, the free encyclopedia
În gramatica tradițională, complementul direct este partea de propoziție care exprimă ființa sau lucrul asupra căruia se răsfrânge direct o acțiune exercitată de cele mai multe ori de un verb, sau lucrul rezultat dintr-o acțiune[1][2][3][4].
Această definiție generală este precizată în gramaticile a diverse limbi prin felul cum este exprimat complementul direct: morfologic, pozițional sau structural[3].
Faptul dacă un verb poate avea sau nu complement direct depinde de înțelesul său. În această privință se disting verbele tranzitive, care pot avea complement direct, de cele intranzitive, care nu pot avea astfel de complement. În funcție de înțelesul verbului tranzitiv, pentru ca să poată fi vorba de o propoziție corectă, complementul direct este uneori obligatoriu (Atunci el spuse o prostie[5]), alteori reprezentabil, adică poate fi omis, dar este totdeauna subînțeles [Am terminat (de scris)[6]], sau facultativ, adică nu este nevoie nici să fie subînțeles: Citesc (un articol)[7].