Complement indirect
From Wikipedia, the free encyclopedia
În sintaxa tradițională a unor limbi, complementul indirect, numit și obiect indirect[1] sau complement de obiect indirect[2], este o parte de propoziție secundară greu de definit, din cauza caracterului său eterogen din punctul de vedere al formei și al conținutului[3]. Are definiții diferite în gramatici a diverse limbi, dar și în ale aceleiași, în funcție de mai multe puncte de vedere: semantic, morfologic și structural[4]. Unele gramatici, chiar tradiționale, nu delimitează un astfel de complement[5].
Una din definițiile generale este prin contrast cu cea a complementului direct. Pe când acesta este implicat în acțiune ca obiect asupra căruia se efectuează aceasta, complementul indirect este și el implicat în acțiune, dar ca obiect în legătură cu care se efectuează aceasta[6].
Conform altei definiții generale, care pornește de la sensul verbului regent, tot prin contrast cu definiția complementului direct, care întregește înțelesul verbelor tranzitive, complementul indirect întregește înțelesul verbelor intranzitive, în afara cazului verbelor cu sensul „a da” și „a zice”, care sunt tranzitive, dar pot avea ambele tipuri de complemente[7].
În gramatici ale limbii franceze, complementul indirect se definește tot în constrast cu cel direct, dar din punct de vedere structural. Denumirile sunt luate ad litteram, adică complementul direct este cel conectat la regent fără prepoziție, dacă este exprimat printr-un substantiv sau un pronume disjunct, iar cel indirect este legat cu o prepoziție, în afară de cazul când este exprimat printr-un pronume conjunct (clitic)[8].
Altă definiție structurală este tot în contrast cu complementul direct, cel puțin în gramatici ale limbilor care au diateza pasivă a verbului. Complementul direct al unui verb pasiv poate fi subiect dacă verbul devine activ, dar nu și complementul indirect[4][9].
Complementul indirect se poate delimita mai ușor de cel direct, de cel de agent și de unele circumstanțiale, și mai greu de alte complemente circumstanțiale, trebuind să fie luate în seamă toate trăsăturile semantice, morfologice și structurale care i se pot găsi. Unii lingviști chiar pun la îndoială utilitatea delimitării sale[10].