Dialectul săsesc
From Wikipedia, the free encyclopedia
Dialectul săsesc (în dialectul săsesc Siweberjesch-Såksesch, în germană Die Siebenbürgisch-Sächsiche Mundart/Die Siebenbürgisch-Sächsischer Mundart/Der Siebenbürgisch-Sächsisch Dialekt, Siebenbürgisch-Sächsisch sau, mai simplu, doar Sächsisch, scriere mai veche utilizată în trecut: Siebenbürgisch-Teutsch) este idiomul vorbit de coloniștii germani și vest europeni (e.g. luxemburghezi, flamanzi sau valoni) care au populat teritoriile Pământului crăiesc (în latină fundus regius, germană Königsboden) începând din secolul al XII-lea și până în secolul al XIV-lea. Pe lângă limba germană medievală sau germana veche (i.e. Althochdeutsch respectiv Mittelhochdeutsch), coloniștii medievali vest europeni cunoscuți colectiv drept sași mai vorbeau și limba franceză veche respectiv flamanda.
Acest dialect, care se vorbește până în prezent în Transilvania (chiar dacă de mult mai puțini vorbitori nativi) și folosit până în secolul al XX-lea în aproximativ 240 de localități întemeiate de sași în această regiune istorică românească, își are originea de bază în graiurile francone de pe cursul mijlociu al Rinului (în special zona Luxemburgului de astăzi) la care s-au adăugat pe parcursul procesului de colonizare elemente din Germania centrală, de est și de sud.[1] Astfel, dialectul este înrudit cu limba luxemburgheză precum și cu anumite forme ale dialectului țipțerilor (germană Zipser sau Zipser Sachsen) din Slovacia (mai precis în germană Zipserdeutsch sau Zipserisch), fiind vorbit în anumite insule/enclave lingvistice relativ compacte situate pe cuprinsul sudului, sud-estului și nord-estului Transilvaniei.[2] Totodată, dialectul săsesc a fost, preponderent, un dialect săstesc, în mediul urban vorbindu-se mai mult limba germană standard (sau germana literară), i.e. endonim Hochdeutsch.
„...În 800 de ani, dialectul săsesc a trebuit să se dezvolte în mod obligatoriu, prin imigrări și emigrări, prin climă și prin contactele cu vecinii de munte și de șes, ca un tip de limbă nouă și care nu mai apare sub această formă nicăieri în lume, astfel încât numai pedanteria se mai poate aștepta azi, după 800 de ani, să se fi păstrat <<identitatea>> inițială. Cuvântul vrăjit care dezleagă și această ghicitoare se numește evoluție.”—Gustav Kisch - Siebenbürgen im Lichte der Sprache (i.e. Transilvania în lumina limbii), în: Archiv, vol. 45, 1929, p.188.