Dunărea
fluviu din Europa Centrală și de Est / From Wikipedia, the free encyclopedia
Dunărea este al doilea cel mai lung fluviu din Europa (după Volga care curge în întregime în Rusia). Izvorăște din Munții Pădurea Neagră din Germania, de unde provin două râuri, Brigach și Breg, care se întâlnesc la Donaueschingen, punct de unde râul ia denumirea de Dunăre.
Fluviu Dunărea | |
— Codul râului: XIV.1 — | |
Cotul Dunării la Visegrád | |
Date geografice | |
---|---|
Bazin hidrografic | Bazinul Dunării |
Zonă de izvorâre | Munții Pădurea Neagră |
Cotă la izvor | 1.078 m.d.m. |
Emisar | Marea Neagră |
Cotă la vărsare | 0. m.d.m. |
Punct de vărsare | Sulina |
Diferență de altitudine | 1.078 m |
Date hidrologice | |
Bazin de recepție | 817.000 km² |
Lungimea cursului de apă | 2.850[1] km |
Debit mediu | 6.500 m³/s |
Date generale | |
Țări traversate | Germania Austria Slovacia Ungaria Croația Serbia România Bulgaria Republica Moldova Ucraina |
Afluenți | Iller-Günz(d) -Mindel-Ris- Lech - Regen - Altmühl - Isar - Inn - Enns - Morava - Leitha - Váh - Hron - Ipel - Sió - Dráva - Vuka - Tisa - Sava - Timiș - Velika Morava - Caraș - Nera - Ponicova - Cerna - Jiu - Iskar - Olt - Vedea - Argeș - Ialomița - Siret - Prut |
Afluenți de stânga | Altmühl - Regen - Váh Morava - Tisa - Timiș - Caraș - Nera - Jiu - Olt - Vedea - Argeș - Ialomița - Siret - Prut |
Afluenți de dreapta | Iller - Lech- Isar Inn - Enns - Leitha - Dráva - Sava - Sava - Velika Morava - Râul Timok - Iskar |
Principalele localități traversate | Sigmaringen Germania Ulm - Germania Ingolstadt - Germania Regensburg - Germania Straubing - Germania Deggendorf - Germania Passau - Germania Linz - Austria Krems - Austria Viena - Austria Bratislava - Slovacia Komárno - Slovakia Komárom - Ungaria Esztergom - Ungaria Visegrád - Ungaria Budapesta - Ungaria Baja - Ungaria Vukovar - Croația Bačka Palanka - Serbia Novi Sad - Serbia Belgrad - Serbia Smederevo - Serbia Moldova Nouă - România Orșova - România Drobeta-Turnu Severin - România Calafat - România Vidin - Bulgaria Lom - Bulgaria Oreahovo - Bulgaria Nikopol - Bulgaria Svishtov - Bulgaria Ruse - Bulgaria Silistra - Bulgaria Corabia - România Turnu Măgurele - România Zimnicea - România Giurgiu - România Oltenița - România Călărași - România Fetești - România Cernavodă - România Hârșova - România Brăila - România Galați - România Pătlăgeanca - România Tulcea - România Sulina - România Izmail - Ucraina |
Baraje | 62[2] |
Hartă a cursului principal al Dunării | |
Modifică date / text |
Lungimea Dunării depinde de punctul de pornire considerat: 2.852 km de la confluența din Donaueschingen, sau 3.019 km de la izvorul Bregului.[3] Curge spre est și trece prin mai multe capitale din centrul, estul și sudul Europei: Viena, Bratislava, Budapesta și Belgrad. Delta Dunării se deschide spre Marea Neagră, este împărțită între România și Ucraina, este protejată de o rezervație a biosferei(d) și este inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO.
De secole, Dunărea este o importantă cale navigabilă. Cunoscut în antichitate drept graniță de nord a Imperiului Roman, râul străbate zece țări: Germania (7,5 %), Austria (10,3 %), Slovacia (5,8 %), Ungaria (11,7 %), Croația (4,5 %), Serbia (9,4 %), Bulgaria (5,2 %), România (28,9 %), Republica Moldova (1,7 %) și Ucraina (3,8 %).
Bazinul său hidrografic se întinde pe alte nouă țări: Italia (0,15 %), Polonia (0,09 %), Elveția (0,32 %), Cehia (2,6 %), Slovenia (2,2 %), Bosnia și Herțegovina (4,8 %), Muntenegru, Macedonia de Nord, Albania (0,03 %) și Kosovo.
În germană, numele Dunării este Donau Donau.ogg (ajutor·info), în slovacă se numește Dunaj, în maghiară Duna, în croată, sârbă și bulgară se numește Dunav (cu litere chirilice Дунав), în rusă și ucraineană Дунай (Dunai), în engleză și în franceză Danube iar în turcă Tuna. Toate aceste nume provin din latinescul Danubius care ar fi numele unei zeități a râurilor.[4] Acest etimon indo-european se regăsește în cuvântul sanscrit dānu care înseamnă „râu" sau „care curge”. Și alte râuri europene au denumiri ce ar putea avea aceeași rădăcină indo-europeană: Donețul, Niprul, Nistrul, Donul în Rusia, râul Don(d) din Regatul Unit și Dão în Portugalia.
În germană, terminația au provine din hidronimul germanic *awa, iar termenul „Donau” este în uz din 1763. În documentele germane mai vechi, găsim și terminologiile „Tonach" Și mai târziu „Donaw”.
Latinescul Danubius mai are și versiunea Danuvius, iar în greaca veche i se spunea Ἴστρος (Istros).[5]
Sub numele de Istros (în greacă veche Ἴστρος), Dunărea este unul dintre cei 25 de copii ai lui Tethys și ai lui Oceanus, numiți de Hesiod în Teogonia sa, unde relatează crearea lumii:
„Tethys i-a născut lui Oceanus râurile învolburate: Nil, Alfios, Eridan(d) cu vârtejuri(d) adânci, Strymon, Meandru(d), Istros cu frumoase ape curgătoare, Phasis, Rhesos, Ahelous cu vârtejuri de argint, Nessos, Rhodios(d), Halliacmon, Heptaporos, Granicos(d), Aisepos(d), divinul Simois(d), Peneus, Hermos, și Caicul(d) frumos curgător, marele Sangarios, Ladon, Parthenios(d), Evenos, Ardescos(d) și divinul Scamandru(d).”—[6]
Mitul argonauților relatează că, pentru a se întoarce în Argos, aceștia au urcat pe Istros (Istru) de la Pontul Euxin (Marea Neagră) până la izvoare și apoi s-au întors în Marea Adriatică printr-o altă ramură a râului.[7] Diodor din Sicilia (secolul I î.e.n.) observă că acest lucru este imposibil[8] și atribuie această legendă omonimiei dintre Istros (Dunăre) și zona numită Istria din nordul Mării Adriatice. În ipoteza că ei considerau că Dunărea ar fi cea care se varsă în Inn la Passau (Germania), străvechii ar fi urcat nu pe Dunăre, ci pe Inn (cu debit mai mare) până la izvorul său (de lângă St. Moritz), unde se află o importantă limită de bazine hidrografice (între Rinul care duce spre Marea Nordului, Dunărea care duce spre Marea Neagră și Padul care duce spre Marea Adriatică).
Sudul gurilor Dunării era ocupat de orașul grecesc milesian Istros sau Histria fondat în jurul secolului al VII-lea î.e.n.,[9] care marca granița dintre lumea grecească și lumea scitică.
Dunărea este unul dintre puținele mari râuri europene (alături de Pad) care curg de la vest la est. Ajunge, după o călătorie de 2.852 km[3] (lungime prescurtată), la Marea Neagră în regiunea Deltei Dunării (4.300 km²), în România și Ucraina. Spre deosebire de alte râuri, kilometrii Dunării se numără de la vărsare până la izvor, kilometrul „zero” oficial fiind la farul Sulina de pe malul Mării Negre. Prin urmare, nu sunt luate în considerare cursul Bregului, cursul inițial al Dunării și cursul principal din delta acesteia. Bazinul hidrografic al Dunării are o suprafață de 802.266 km².[3]
Izvorând în principal din Alpi, cei mai importanți afluenți ai Dunării vin de pe malul drept. O etimologie comună a dat același nume la doi dintre ei: Morava. De la izvor până la vărsare, afluenții majori sunt:
- Iller cu 70 m³/s
- Lech cu 118 m³/s
- Altmühl cu 22 m³/s
- Naab cu 49 m³/s
- Isar cu 174 m³/s
- Inn cu 735 m³/s
- Traun cu 150 m³/s
- Enns cu 195 m³/s
- Kamp(d)
- Morava (Moravia) cu 110 m³/s
- Raab cu 63 m³/s
- Váh cu 161 m³/s
- Hron cu 55 m³/s
- Ipeľ(d) pour 22 m3⋅/s
- Sió(d), emisar al lacului Balaton, cu 39 m³/s
- Drava cu 577 m³/s
- Tisa cu 794 m³/s
- Sava cu 1.564 m³/s
- Timiș cu 47 m³/s
- Morava din Serbia cu 232 m³/s
- Timok cu 31 m³/s
- Jiu cu 86 m³/s
- Iskăr cu 54 m³/s
- Olt cu 174 m³/s
- Vedea
- Iantra cu 47 m³/s
- Argeș cu 71 m³/s
- Ialomita cu 45 m³/s
- Siret cu 240 m³/s
- Prut cu 110 m³/s
Debitul Dunării, 6.500 m³/s măsurat la defluența celor trei brațe ale deltei, pentru un debit specific sau Qsp de 8,1 l⋅s-1⋅km-2, este rezultatul debitului precipitațiilor pe întreaga sa zonă de captare, între 2.000 mm și 3.000 mm în partea alpină până la 600 mm în Moravia pentru o medie de aproximativ 800 mm. Diferiții afluenți ai Dunării prezintă o mare eterogenitate în regimul(d) lor: regim pluvial(d) oceanic în Bavaria apuseană, nivo-pluvial montan în Austria, pluvio-nival de câmpie în Ungaria, nival(d) de câmpie în Muntenia-Moldova.
Complexul regim pluvio-nival(d) al Dunării explică aceste influențe variate. Până la Ulm, ea se află sub influența oceanică cu un maxim de abundență a precipitațiilor iarna. Apoi, afluenții săi alpini — Lech, Isar, Inn, Enns, Ybbs, aduc Dunărea Alpină la 80 %. Fluviul este apoi sensibil la retenția hibernală și topirea zăpezilor îi conferă la Linz un debit minim în decembrie și unul maxim în mai sau iunie (pentru o medie de 1.710 m³/s). Influența zăpezii se menține sesizabilă până la Viena (debit mediu de 2.237 m³/s), maximul din iunie fiind sporit și mai mult de ploile de vară specifice Europei centrale.[10] Aceste precipitații sunt responsabile de inundațiile catastrofale, Dunărea ajungând la de până la 5 ori debitul său obișnuit: 8.000 m³/s în iunie 1965 și 1970, 9.000 m³/s în iulie 1899. În Budapesta și Bratislava, topirea de iarnă de la câmpie menține debitul maxim în mai-iunie. Aportul apelor Tisei și Savei face să crească apele mai devreme, de acum primăvara (aprilie-mai), și coboară apele din iunie până în septembrie (este cazul la Giurgiu unde debitul ajunge la 5.900 m³/s).[10] De la Porțile de Fier, Dunărea devine sensibilă la regimul climatic care îl anunță pe cel al stepei rusești, cu debite de vară foarte scăzute.[11]
Iernile grele asociate climei continentale fac ca Dunărea să înghețe aproape în fiecare an și să aibă pod de gheață în cel puțin un punct al cursului (în special în defileuri) într-un an din două sau trei. Pot urma, în timpul dezghețului, inundații în amonte de podul de gheață (cele din martie 1956 au fost cele mai importante). Principalele pagube se înregistrează în Ungaria, unde câmpia este regulat inundată de apă, ceea ce a necesitat o politică de dezvoltare cu construirea de diguri și rectificarea cursului.
Stația hidrologică: Gura Dunării
În anul 2022, seceta care a afectat întreaga Europă a făcut ca apele Dunării să scadă, temperatura apei să crească, iar nivelul de oxigen să ajungă să fie periculos de scăzut, ceea ce s-a soldat cu moartea a numeroși pești.[12] Traficul naval a fost și el afectat, întrucât șenalul navigabil s-a îngustat, în special la Futog în Serbia și la Zimnicea/Sviștov pe granița româno-bulgară; s-a recurs la operațiuni de dragare de urgență.[13]
Din punct de vedere geologic, Dunărea este mult mai veche decât Rinul, al cărui bazin hidrografic din sudul Germaniei concurează cu cel al Dunării. Acest lucru duce la unele particularități.
Rinul este singurul râu alpin care curge spre nord, spre Marea Nordului. Procedând astfel, recuperează apele europene care curg spre nord și împarte părți din sudul Germaniei în două.
Până la ultima eră glaciară, Rinul izvora abia din capătul de sud-vest al Pădurii Negre. Apele din Alpi, care se varsă în prezent în Rin, erau transportate la acea vreme, până în perioada glaciațiunii Riss(d), la est de Dunărea originară. Cursul acesteia trecea mai spre nord, de-a lungul liniei Wellheim–Dollnstein–Eichstätt–Beilngries–Riedenburg. Defileele din actuala Jura Suabă, astăzi lipsită de cursuri de apă, sunt rămășițele albiei acestui râu străvechi care era mult mai mare decât Dunărea pe care o cunoaștem. După ce o parte din câmpia Rinului Superior s-a format prin eroziune, majoritatea apelor care coborau din Alpi și-au schimbat direcția și au început să se verse în Rin.
Până în prezent, o parte din apele Dunării se pierd în stâncile poroase de calcar din Jura Suabă și se alătură Rinului situat la altitudine mai joasă. Pe măsură ce aceste cantități mari de apă erodează din ce în ce mai mult această rocă de calcar, se presupune că Dunărea Superioară va dispărea complet într-o zi în favoarea Rinului.
Lângă Immendingen, Dunărea seacă aproape complet pe măsură ce apele sale se infiltrează în pământ și, trecând prin râuri și peșteri subterane, se varsă la 14 km distanță, în Aachtopf(d), care alimentează Lacul Konstanz și, implicit, Rinul. Aceste zone unde râul este absorbit în propria albie se numesc ponoarele Dunării(d), iar fenomenul se numește captură(d). Când nivelul apei este foarte scăzut, apele Dunării se infiltrează în întregime în pământ și atunci ea este alimentată doar de Krähenbach(en)[traduceți] (care devine de facto izvorul Dunării pe timp de vară) și de Elta(en)[traduceți]. Întrucât aceste perioade de secetă au crescut brusc în ultimii ani, o parte din apa Dunării a fost deviată din această zonă printr-o galerie subterană. Galeria, precum și cascada artificială care face parte din lucrare, sunt situate după ieșirea din satul Immendingen și duc la Möhringen an der Donau.
Până în regiunea din aval de Viena, regimul Dunării seamănă mai degrabă cu al unui râu de munte și abia acolo prezintă caracteristicile unui mare râu de câmpie. Factori precum topirea rapidă a zăpezii și precipitațiile abundente din mediul alpin favorizează o creștere bruscă a debitului râului și declanșarea inundațiilor. Regularizând râul și înlăturând o parte din zonele inundabile, omul a amplificat acest fenomen: amploarea inundațiilor a crescut pe parcursul secolului al XX-lea. Cele mai mari inundații din ultimul secol au avut loc în 1954, 1988, 2002 și 2013.[11]
Prezentare generală
Dunărea este formată din două pâraie care izvorăsc din Munții Pădurea Neagră: Breg și Brigach. Breg își are izvorul lângă Furtwangen im Schwarzwald, la 1.078 m deasupra nivelului mării. Având un curs mai lung, izvorul său, care se află la numai o sută de metri de linia hidrografică a bazinului Rinului, este considerată izvorul geografic al Dunării. Cele două pâraie se întâlnesc la Donaueschingen unde, în parcul castelului, se află monumentala fântână din secolul al XIX-lea, numită „Donauquelle”, simbol al izvorului oficial. Dunărea traversează apoi landurile germane Baden-Württemberg și Bavaria, udând orașele Sigmaringen, Ulm, Regensburg și Passau, apoi nordul Austriei (trecând prin Linz și Viena), străbate sudul Slovaciei trecând prin Bratislava, traversează Ungaria de la nord la sud prin Budapesta, se învecinează cu Croația la est, traversează nordul Serbiei prin Belgrad, marchează granița dintre Serbia și România apoi între România și Bulgaria înainte de a se vărsa în Marea Neagră în România, formând o deltă largă care se învecinează cu granița cu Ucraina. Republica Moldova are un acces de aproximativ 300 m pe malul stâng al râului la Giurgiulești (între Galați și Reni), pe care urmărește să-l lărgească. Între Moldova și România, pe de o parte, și Ucraina, pe de altă parte, rămân câteva mici dispute.
Delta Dunării are mai multe brațe, dintre care trei principale sunt accesibile navelor maritime de mare tonaj: Chilia, Sulina si Sfântu Gheorghe. Este o arie naturală protejată în România, în special pentru pădurea cu aspect tropical Letea. A fost inclusă în Patrimoniul Mondial de către Unesco din 1991. România, care a inaugurat în 1984 Canalul Dunăre-Marea Neagră care leagă Cernavodă de Marea Neagră pe 64 km ca scurtătură de 400 km, este îngrijorată de repercusiunile pe care le-ar putea avea asupra mediului dezvoltarea Canalului Bîstroe de către Ucraina.
Contribuția diferitelor țări riverane la fluxul Dunării este următoarea:[14] Austria (22,1 %), România (17,6 %), Germania (14,5 %), Serbia (11,3 %), Bosnia (8,8 %), Croația (6,4 %), Ungaria (4,3 %), Ucraina (4,3 %), Bulgaria (3,7 %), Slovenia (3,1 %), Slovacia (1,9 %), Cehia (1,2 %), Moldova (0,7 %).
Populația situată în bazinul fluviului Dunărea era de 81 de milioane în 2005.
Zece țări se întind de-a lungul Dunării. Râul servește drept graniță pe o lungime de 1.070,9 km sau 37 % din lungimea sa totală. Patru țări se află pe un singur mal (Croația, Bulgaria, Republica Moldova și Ucraina).
Traseu detaliat de la Pădurea Neagră la Marea Neagră
Germania
Dunărea formează propriu-zis la 1,4 km est de Donaueschingen, Germania, la confluența celor două pârâuri Brigach și Breg, după cum amintește refrenul cântecul pentru copii „Brigach und Breg bringen die Donau zu Weg” („Brigachul și Bregul au pus Dunărea în mișcare”).
Dunărea străbate 687 km în Germania,[15] de la izvor până la granița cu Austria(d), și este, prin urmare, al treilea râu ca lungime din țară. Cele mai mari orașe situate de-a lungul râului sunt Tuttlingen, Sigmaringen, Ulm, Neu-Ulm, Ingolstadt, Regensburg, Straubing și Passau.
Principalii săi afluenți pe dreapta sunt Iller la Neu-Ulm, Lech lângă Marxheim (la est de Donauworth) și Isar lângă Deggendorf, precum și Inn la Passau; ce de pe stânga sunt Wörnitz la Donauworth, Altmühl după Kelheim, Naab și Regen lângă Regensburg. În Dunăre se varsă și multe alte râuri mai mici, cum ar fi Riß(d), Rot, Große Lauter, Blau, Günz, Brenz, Mindel, Zusam, Schmutter(d), Paar, Abens, Große Laber, Vils, precum și Ilz, Erlau și Ranna.
La Passau, mai întâi se varsă în Dunăre Ilzul dinspre stânga și imediat după acesta, Innul dinspre dreapta. Apa Innului care vine din Alpi este verde, cea a Dunării este albastră, iar apa Ilzului, care provine dintr-o regiune mlăștinoasă, este neagră. Predominanța apei verzi a Innului odată ce cele trei râuri se reunesc se datorează, pe de o parte, cantității mari de apă transportată de Inn în timpul topirii zăpezilor, precum și diferenței mari de adâncime între Inn și Dunăre (1,9 m primul față de 6,8 m la a doua). Practic, apa Innului „plutește” deasupra Dunării.
Clădirile remarcabile de-a lungul Dunării germane sunt în special Abația Beuron, castelul princiar Hohenzollern-Sigmaringen(d), catedrala gotică din Ulm cu cea mai înaltă turlă din lume (161,6 m), Abația din Weltenburg(d) și Befreiungshalle, ambele situate lângă Kelheim, Podul de Piatră (1135) și catedrala Sfântul Petru din Regensburg, precum și „Walhalla” aflat la zece kilometri est de Donaustauf. Între Abația Weltenburg și Kelheim se întinde valea Donaudurchbruch, interesantă din punct de vedere peisagistic și geologic.
Austria
Nicio țară nu este atât de strâns asociată cu Dunărea ca Austria, atât prin valsul Dunărea Albastră, cât și prin porecla populară de „Monarhia Dunăreană” atribuită Imperiului Austro-Ungar pe vremea când se întindea pe aproximativ 1.300 km din malurile râului.
Austria are acum doar 350 km din lungimea Dunării pe teritoriul său,[16] fiind pe locul șase între țările riverane la acest capitol. Pe de altă parte, cursurile de apă din aproape toată țara alimentează Dunărea și astfel Marea Neagră. Doar landul Vorarlberg face parte din bazinul hidrografic al Rinului (Marea Nordului), precum și o parte foarte mică din nord-vestul landului Austria Inferioară, drenat de Lainsitz(d) (Vltava (Moldau) > Elba > Marea Nordului). La doar câțiva kilometri de orașul german Passau se află granița Germaniei cu Austria, urmată de „bucla de la Schlögen”, unde Dunărea cotește 180°. La puțin peste 70 km de graniță, Dunărea trece prin Linz, al treilea oraș ca mărime al Austriei. Râul trece apoi pe lângă Mauthausen, Enns (situat la confluența râurilor Enns și Grein), unde se află cel mai adânc punct al Dunării din Austria, apoi ajunge după 90 km la Melk și la impunătoarea sa abație.
Apoi, râul trece pe aproape 36 km prin mijlocul unuia dintre cele mai pitorești peisaje ale văii Dunării, Wachau (înscris de UNESCO în lista patrimoniului mondial(d)), care se întinde de la Dürnstein până la Krems. Deja aproape de granița slovacă(d), Dunărea mai curge prin capitala Austriei, Viena. Orașul a fost timp de secole cel mai mare și mai important oraș dunărean, dar astăzi trebuie să împărtășească acest statut cu Belgradul și Budapesta. Fluviul a permis orașului să devină un important centru economic, și astăzi Dunărea încă este o axă comercială importantă între Orient și Occident. Pentru a reduce efectele nocive ale inundațiilor, zona de acolo a fost regularizată artificial.[17] Orașul își ia numele de la un afluent, Viena(d) (Wienfluss), care se varsă în Dunăre în acest punct.
Afluenți importanți în Austria sunt Inn (malul drept; la granița cu Germania), Aist (malul stâng), Traun (malul drept), Enns (malul drept), Ybbs (malul drept), Traisen(d) (malul drept), Kamp(d) (malul stâng), Viena(d) (malul drept), Schwechat(d) (malul drept) și Leitha (malul drept), care a avut o importanță istorică prin aceea că a servit drept graniță cu Ungaria(d) până în 1921.
Pe teritoriul austriac, cursul Dunării este punctat de unsprezece baraje hidroelectrice.
La Viena se află și sediul Comisiei Internaționale pentru Protecția Dunării (Internationale Kommission zum Schutz der Donau, IKSD), înființată în 1998.[18]
Slovacia
La intrarea în Slovacia, Dunărea formează mai întâi granița cu Austria(d) și apoi, la doar 45 km de Viena, trece prin Bratislava, capitala Slovaciei, unde primește apele afluentului Morava. În cele din urmă, ea formează din nou frontiera Slovaciei, de această dată cu Ungaria.
Orașele slovace de pe malul Dunării sunt, în afară de deja menționata Bratislava, Komárno, un centru populat de minoritatea maghiară din Slovacia, unde Váh, cel mai mare râu slovac, se varsă în Dunăre. Dunărea primește apoi Hronul la Štúrovo, dar și un râu numit Ipeľ(d) în slovacă sau Ipoly în maghiară în satul Chľaba înainte de a ajunge la granița cu Ungaria(d).
Ungaria
Mai departe, Dunărea formează granița dintre Ungaria și Slovacia, după care primul oraș important întâlnit este Győr, la confluența Dunării cu Raab. Aproape de confluența cu Ipeľ(d), lângă Szob, Dunărea traversează în întregime granița și acum ambele maluri ale râului sunt maghiare. Puțin mai departe, râul întâlnește lanțul muntos Börzsöny și se găsește înconjurat de munții Gerecse și Pilis la sud. Urmează apoi „cotul Dunării”, lângă Visegrád, unde râul virează la 90° spre sud. Apoi curge în această direcție timp de aproape 500 km, și nu de la vest la est, ca până acolo.
După ce a parcurs aproximativ 40 km, Dunărea trece prin cel mai mare oraș de pe drumul său, Budapesta (1,8 milioane de locuitori), capitala Ungariei. Dunărea părăsește aici zona munților și intră în Marea Câmpie Ungară a cărei limită vestică o marchează. După ce a trecut prin câteva orașe mai mici precum Dunaújváros, Baja, Paks și Kalocsa, Dunărea părăsește teritoriul maghiar imediat după Mohács.
Croația
Cu doar 137 km, Croația are, după Republica Moldova, cea mai mică parte a Dunării pe teritoriul său. Râul intră în Croația la Batina, un port dunărean situat la punctul de întâlnire a frontierelor între Croația, Ungaria și Serbia. Cel mai important oraș croat situat pe malul Dunării este Vukovar, care a suferit pagube majore în timpul Războiului de Independență al Croației. Un alt oraș important din Croația, Osijek, se află și el în apropierea râului, la aproximativ douăzeci de kilometri de confluența Dunării cu Drava, al doilea afluent al acesteia ca lungime.
Zona disputată între Croația și Serbia
Pe o lungime de 217 km, granița dintre Croația și Serbia(d) este orientată aproximativ de la nord la sud. Pornind din nord, ea pleacă din punctul triplu dintre cele două țări și Ungaria și cotește spre est, până la orașul sârb Bačka Palanka. Apoi se ramifică spre sud, apoi spre vest și din nou spre sud, până aproape de frontiera triplă cu Bosnia și Herțegovina.
Cele două țări au însă o dispută în privința cursului graniței lor naturale de 137 km de-a lungul Dunării, din care doar 40 km, delimitați de talwegul Dunării, sunt recunoscuți de cele două state. Pentru 97 km, Croația revendică vechile granițe între comitatele maghiare Baranya și Bács-Bodrog din vremea Austro-Ungariei, datând din vremea când cursul râului era diferit de actualul talweg. Această dispută generează mai multe pretenții croate pe malul sârbesc al râului, precum și o terra nullius pe partea croată care nu este revendicată de nicio țară (dar pe care s-au proclamat trei micronațiuni: paradisul fiscal al „Liberlandului”,[19] Principatul Ecologic Dunărean Ongal(d)[20] și Regatul Enclava(d)[21]).
Serbia
La început, Croația (malul drept) împărțea Dunărea cu Serbia (malul stâng). Lângă Bačka Palanka, Dunărea formează un cot și apoi traversează Serbia spre sud-est îndepărtându-se de granița cu Croația și apropiindu-se de granița cu România.
La doar 25 km de granița cu Ungaria se află primul oraș important al Serbiei, orașul-port Apatin, care a fost odată populat aproape exclusiv de descendenți ai emigranților germani din XVIII-lea până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial.
În aval de acest oraș, râul trece pe la Novi Sad ale cărui poduri au fost grav avariate în 1999 în timpul Războiului din Kosovo.[22] Timp de mai bine de șase ani, traficul între cele două părți ale orașului s-a desfășurat folosind un pod plutitor improvizat. Acest lucru a perturbat navigația pe Dunăre deoarece podul era deschis doar de trei ori pe săptămână.[22] De la punerea în funcțiune a „Podului Libertății” la , navigația pe râu se poate face din nou fără probleme.
După ce a parcurs încă 70 km, Dunărea ajunge la Belgrad, al treilea oraș ca mărime de pe malul râului, cu 1,6 milioane de locuitori. Zona este locuită de 7000 de ani, ceea ce îl face unul dintre cele mai vechi orașe locuite continuu de pe malul Dunării. Este construită în jurul confluenței cu Sava iar centrul său este dominat de impunătoarea cetate Kalemegdan.[22]
Continuându-și cursul prin Serbia, Dunărea trece prin orașele industriale Pančevo, unde Dunărea primește apele râurilor Timiș și Smederevo, unde Morava se varsă în Dunăre. Trece apoi prin fața impozantei cetăți Golubac și intră în defileul „Porțile de Fier”. Dunărea servește apoi drept graniță între Serbia și România până la barajele Porțile de Fier I și II. Pe partea sârbă se află Parcul Național Đerdap(d) care conține Tabula Traiana.
Bulgaria
La nivelul Bulgariei, Dunărea marchează granița nordică a acestei țări cu România: doar malul drept este bulgăresc, pe o distanță de 470 km. Pentru Bulgaria, este singura cale navigabilă din țară, care o leagă de Europa Centrală și Germania. Dintre cele douăsprezece porturi bulgare dunărene, cele mai importante sunt Vidin, Lom, Rahova, Nikopol, Sviștov, Ruse, Turtucaia și Silistra.
Doar două poduri traversează Dunărea în acest sector: cel construit în 1954 care leagă cel mai mare oraș dunărean bulgăresc, Ruse, cu orașul românesc Giurgiu, și unul deschis în 2013, dintre Vidin și Calafat. Bacuri traversează dunărea de la Rahova la Bechet, de la Nikopol la Turnu Măgurele, precum și de la Sviștov la Zimnicea. În portul Sviștov, Dunărea ajunge la punctul cel mai sudic: în aval de acolo, urcă spre nord pe teritoriul României, și părăsește teritoriul bulgar imediat după Silistra.
România
De-a lungul a 1.075 km, sau aproximativ o treime din lungimea sa totală,[23] Dunărea trece prin România, care deține deci cea mai lungă porțiune a fluviului. La început, aceasta formează granița cu Serbia și Bulgaria, apoi, în regiunea dintre Bărăgan și Dobrogea, ocolește Podișul Dobrogei pe la nord înainte de a se vărsa în Marea Neagră după ce marchează granița cu Ucraina.
Râul înconjoară în sud-vest Munții Banatului, traversează spectaculosul defileu „Porțile de Fier”, despărțind Carpații Occidentali Românești de Balcani, periculos prin vârtejele sale înainte de lucrările din anii 1970, trece apoi la Orșova și Drobeta-Turnu Severin. Acolo, râul cotește spre sud și trece prin Gruia, Pristol, Cetatea, Calafat, apoi spre est până la Islaz, unde râul Olt se varsă în Dunăre. Formează granița cu Bulgaria pe 400 km. Trece astfel prin orașele Dăbuleni, Corabia, Turnu Măgurele, Zimnicea, Giurgiu (situat chiar pe malul opus față de orașul bulgar Ruse), Oltenița, unde râul Argeș se varsă în Dunăre, și Călărași. Apoi formează limita de vest a reliefului dobrogean și trece pe la Cernavodă, Topalu, Hârșova, Giurgeni și Gropeni înainte de a ajunge la marile orașe Brăila și Galați. La patruzeci și șapte de kilometri după ce a trecut de acest din urmă oraș, Dunărea se împarte în trei brațe prin două difluențe(d), formând o deltă în care se află porturile Tulcea și Sulina și care se termină în Marea Neagră. Pe o sută de kilometri începând de la Galați, cursul Dunării servește drept graniță între România la sud, și la nord Republica Moldova (pe 340 m) și Ucraina (în rest, granița urmând brațul cel mai nordic al Deltei, Chilia, a cărei deltă secundară este ucraineană).
Republica Moldova
Republica Moldova are cea mai mică porțiune de malul Dunării: 340 m. La confluența râului Prut în aval de Galați, malul stâng al Dunării devine moldovenesc, iar râul marchează granița dintre România și Republica Moldova. Acolo, autoritățile moldovenești au construit un port la sud-est de orășelul Giurgiulești, dar acest port este limitat în funcționare de eșecul schimbului teritorial cu Ucraina care nu a mai avut loc din cauza disputei asupra teritoriului care ar urma să fie schimbat (cătunul Mîndrești, de la est de port, între hotarul de facto aflat la 340 m în aval de Prut și hotarul de jure aflat mai la est, la 1.577 m în aval de Prut), astfel că Moldova nu a putut recupera/dobândi cei 1.237 m de mal al Dunării necesar extinderii acestui port pentru a primi nave de mare tonaj.
Ucraina
După granița cu Republica Moldova, malul stâng al Dunării devine ucrainean, iar fluviul marchează granița dintre România și Ucraina pe 47 km, deservind porturile Reni din Ucraina și Isaccea din România.[24] Dunărea se împarte apoi în trei brațe: două dintre ele, Sulina și Sfântu Gheorghe, se varsă în mare pe teritoriul românesc, deservind porturile Tulcea și Sulina; al treilea, cel mai nordic, Chilia, continuă să servească drept graniță pentru încă 56 km și deservește porturile ucrainene Ismail, Chilia și Vâlcov, de unde începe Canalul Bîstroe. După Vâlcov, brațul Chilia trece în întregime prin Ucraina și se varsă câțiva kilometri mai departe în Marea Neagră. Și aici persistă două dispute teritoriale între Ucraina și România, referitoare la insulița Maican de pe malul drept (românesc) al brațului Chilia, dar deținută de Ucraina, și la Golful Musura de la gura aceluiași braț la Marea Neagră.
Gurile Dunării
Gurile Dunării la Marea Neagră formează un mediu geomorfologic în schimbare rapidă, în special la nivelul deltei secundare a brațului Chilia, care este în continuă lărgire prin depunerea de aluviuni. Debitul de apă dulce scade salinitatea mării la mai puțin de 10 g de sare pe litru (față de media mondială de 35). Atât pe partea românească, cât și pe cea ucraineană, o „rezervație naturală a biosferei(d)” protejează acest mediu în cadrul programului MAB(d) („Omul și Biosfera”) al Națiunilor Unite, dar situația geopolitică de la granițele de est ale Uniunii Europene îi împiedică pe cei doi directori Băboianu (român) și Voloșkevîci (ucrainean) să colaboreze atât cât ar dori, deoarece cel mai apropiat punct de trecere autorizat este la Isaccea, la 210 km vest și în amonte de Delta Dunării.
Preistorie
Unele dintre cele mai vechi civilizații europene s-au așezat în bazinul Dunării. Printre civilizațiile neoliticului dunărean, întâlnim în special civilizațiile ceramicii liniare(d) din bazinul mijlociu al Dunării. În Epoca Cuprului, cultura Vučedol(d), (numită după situl arheologic Vučedol de lângă Vukovar în Croația), remarcabil pentru ceramica sa, a apărut în jurul râului.[25] Numeroase situri ale culturii Vinča, datând din mileniul al VI-lea până în mileniul al III-lea mileniu î.e.n., sunt situate de-a lungul Dunării.[26]
Antichitatea
În secolul al VII-lea î.e.n., grecii au călătorit pe Dunăre de la Marea Neagră pe lângă orașul Tomis, actuala Constanța. Călătoria lor de descoperire în amonte s-a încheiat în apropiere de Drobeta, punctul de unde vârtejurile de la „Porțile de Fier”, un defileu îngust și abrupt, făceau ca trecerea navelor vremii spre Carpații Meridionali și Munții Metaliferi Sârbi să fie imposibilă.
Pentru romani, din 37 e.n., Dunărea a format granița dintre al lor Imperium și Barbaricum din Nord, între lumea civilizată și urbanizată guvernată de lege și o lume mai liberă, condusă prin cutume. Practic, de la izvor până la gura de vărsare, acolo a fost întreținută o flotă permanentă, classis. Atâta timp cât fluviul nu îngheța, această flotă a fost suficientă pentru a împiedica trecerea germanilor, dacilor și sarmaților, întrucât aceștia nu dețineau nicio tehnologie care să o contracareze. Când râul îngheța, legiunile staționate pe malul drept al râului preluau controlul. Marc Aureliu a repurtat mai multe victorii asupra marcomanilor mulțumită classisului. Romanii au dominat fluviul până la Valentinian I (364–375) cu excepția unor ani foarte reci (256–259, când bazele și multe bărci au fost luate prin surprindere).
Imperiul Roman a trecut Dunărea în Dacia abia după ce a construit podul lui Apolodor în anul 101 la nivelul orașului garnizoană Drobeta situat în apropiere de„Porțile de fier”, și după ce a purtat două războaie, în 102 și 106. Această victorie a împăratului Traian asupra dacilor în frunte cu Decebal a permis crearea provinciei Dacia, care a fost abandonată în anul 271. Aceste două bătălii formează friza Columnei lui Traian, din centrul forului său de la Roma. Pe ambele maluri ale Dunării de Jos, romanizarea tracilor a avut ca rezultat traco-romanii, vorbitori ai limbilor romanice orientale, și numiți mai târziu „vlahi” de valurile de invadatori din Orient (huni, vizigoți, ostrogoți, vandali, gepizi, lombarzi, avari și slavi), care, din secolul al III-lea până într-al V-lea, au trecut prin bazinul Dunării de la est la vest și de la nord la sud.
În timpul acestor mari invazii, pe vechea frontieră romană, în mijlocul acestor noi populații, s-au păstrat mici comunități romane: Walcheren, Welschenlants, Walchengaue sau valahii (pe care istoricii le numesc romanii populare), în marile zone împădurite (Ardeni(d), Vosgi): valoni și welsches) sau muntoase (în Alpi: romanși(d), ladini(d); în Carpați și Balcani: vlahi). Imperiul Roman a lăsat locul regatelor germanice în partea sa de vest în 476: partea de est s-a menținut până în 1453, dar a rămas detașată de Dunăre în 679 când au sosit bulgarii, revenind acolo doar pentru două secole, din 971 până în 1180.
Evul mediu
În secolul al IX-lea, bazinul Dunării de Mijloc este zona de așezare a triburilor maghiare provenite din Urali, care populează Ungaria actuală pentru a întemeia, alături de populațiile germanică, slavă și vlahă care deja practicau transhumanța acolo, statul maghiar, sub regele Ștefan I.
Drumul lui Carol cel Mare, care a fost folosit între 1096 și 1099 de armata lui Godefroy de Bouillon în timpul primei cruciade, urma și el cursul Dunării de la Regensburg la Belgrad. Aproximativ 340 de ani mai târziu, armata otomană a urmat același traseu în sens opus. Dunărea a fost pentru ea principala arteră de transport de trupe și provizii în timpul campaniei sale prin Europa de Sud-Est. Râul a permis otomanilor să avanseze rapid, iar din 1440 au purtat primele bătălii pentru Belgrad, situat la 2.000 km de gura râului. Cucerirea orașului nu a reușit însă decât în 1521 și doar câțiva ani mai târziu, în 1526, armata otomană a învins Regatul Ungariei în prima bătălie de la Mohács. Întrucât regele Ludovic al II-lea al Ungariei a fost ucis în timpul bătăliei, Ungaria fost împărțită între pașalâcul de la Buda și casa de Habsburg. Acest eveniment marchează nașterea așa-numitei „monarhii dunărene”.
Epocile modernă și contemporană
În 1529 turcii au ajuns la Viena, în inima Europei Centrale, dar au fost învinși acolo. Astfel a fost oprită expansiunea otomanilor de-a lungul Dunării și, după o nouă bătălie dusă la Mohács în 1687, aceștia au pierdut treptat teren și putere. Reprimarea progresivă a turcilor s-a bazat în esență pe inițiativa Austriei, apoi a Austro-Ungariei care a câștigat puterea acolo în timp ce, în paralel, era respinsă din Sfântul Imperiu Roman și apoi din zona germanică. Alături de Austria, Imperiul Otoman a rămas unul dintre cei mai importanți factori politici din sud-estul Europei până la pierderea definitivă a teritoriilor sale balcanice în Războaiele Ruso-Turce (1768–1774) și apoi în Războaiele Balcanice din 1912–1913. Dunărea a jucat atunci nu doar rolul de arteră militară și comercială, ci și de legătură politică, culturală și religioasă între Orient și Occident.
De asemenea, râul a jucat un rol și în timpul Războiului celei de a Cincea Coaliții din 1809, în care s-au înfruntat Austria și împăratul Napoleon I. După înfrângerile din aprilie, armata austriacă s-a retras în spatele Dunării și l-a obligat pe Napoleon să vină pe cealaltă parte, dacă dorea să obțină pacea cu Austria,[27] ceea ce avea să ducă la bătăliile de la Essling și Wagram.[28]
În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Dunărea a fost una dintre principalele căi de transport pentru petrolul românesc, pe atunci principala sursă de aprovizionare a germanilor, către fabricile Reich-ului.[29] În vara anului 1944, Royal Air Force a aruncat acolo peste 1500 de mine, între Giurgiu și Bratislava. În câteva luni, aceste mine au scufundat peste 250 de nave, dintre care 29 de nave transportatoare de petrol, și au avariat peste 200 altele,[29] cu un excepțional raport de o navă lovită la fiecare 3 sau 4 mine lansate. Această minare a întrerupt aproape în întregime traficul pe râu.[29]
După al Doilea Război Mondial, în 1946, a fost elaborat un nou regulament al traficului fluvial care avea să înlocuiască acordurile de la Paris din 1921. Toate țările riverane fluviului au participat la conferința de la Belgrad din 1948, cu excepția țărilor învinse, Germania și Austria. Când a fost semnat tratatul, a fost semnat și un act adițional care accepta Austria în Comisia Dunării(d). Republica Federală Germania a putut intra în comisie abia în 1998, la aproape cincizeci de ani după conferința de la Belgrad, din cauza opoziției sovieticilor. În prezent, doar țările dunărene se bucură de libertate de comerț și navigație pe râu.
- Dunărea a găsit cel mai important ecou cultural în muzică, cu celebrul vals vienez Frumoasa Dunăre Albastră compus de Johann Strauss (fiul). Această lucrare a fost compusă de Strauss în timp ce călătorea pe Dunăre.
- Un alt vals celebru legat de Dunăre este Valurile Dunării al compozitorului român Ion Ivanovici (1845–1902) a cărui operă a cucerit publicul când a fost interpretat la Expoziția Universală(d) de la Paris din 1889.
- Al doilea râu ca mărime din Europa a lăsat și multe urme în culturile țărilor vecine. Dunărea este astfel strâns legată de istoria României, pentru că a servit drept fundal pentru confruntări între romani și daci dar mai ales pentru că este axa regiunii de origine a popoarelor romanice răsăritene.
- Pe lângă numeroasele povești și legende, scriitorii s-au inspirat și de la Dunăre, de la Ovidiu la Péter Esterházy, care a devenit interesat de subiectul fluviului la sfârșitul secolului al XX-lea.[30]
- Dunărea, eseu-fluviu de Claudio Magris, explorează fluviul de la izvor până la vărsare străbătând istoria Mitteleuropa (Europei Centrale).
- În romanul său Europolis, apărut în 1933, Eugeniu P. Botez evocă mult gurile Dunării de la Sulina.
- Frumoasa Dunăre Galbenă este un roman polițist de Jules Verne în care Dunărea este decorul întregii sale intrigi. Acest roman a fost ulterior rescris și modificat de Michel Verne sub titlul Pilotul de pe Dunăre.[31]
- The Willows, cea mai cunoscută dintre nuvelele scriitorului de groază Algernon Blackwood, se concentrează pe o călătorie pe Dunăre.[32]
- Școala Dunăreană(d), care s-a dezvoltat în secolulal XVI-lea în Valea Dunării este o tradiție germană de pictură a peisajelor.
- Vers La Mer de Annik Leroy(d) (87 minute, 1999), selectat la Berlinală: eseu cinematografic(d) sub formă de Road movie(d), de la izvorul Dunării până la gura ei.[33]
- Im Juli de Fatih Akın (95 de minute, 2000): Road movie(d) cu acțiunea în mare parte de-a lungul Dunării.[34]
- The Ister de David Barison și Daniel Ross (189 minute, 2004), câștigător al Prix de l'Association québécoise des critiques în 2004 și al Prix du Groupement national des cinémas de recherche, tot în 2004: documentar inspirat dintr-o prelegere susținută de Martin Heidegger în 1942.[35]
- Dunărea este și subiectul unei colecții de filme documentare de Ulrike Bartels, Joël Jenin și Dieter Zeppenfeld.[36]
- Donauwellen este un tort german al cărui nume înseamnă: Valurile Dunării.[37]
- Donaukinder este o melodie a trupei germane Rammstein găsite pe CD-ul bonus al albumului lor Liebe Ist Fur Alle Da.