Războiul Irlandez de Independență
From Wikipedia, the free encyclopedia
Războiul Irlandez de Independență (în irlandeză Cogadh na Saoirse)[4] sau Războiul Anglo-Irlandez a fost un război de gherilă purtat în Irlanda între 1919 și 1921 între Armata Republicană Irlandeză(d) (IRA, armata Republicii Irlandeze) și forțele britanice: Armata Britanică, împreună cu poliția (Royal Irish Constabulary(d) —RIC) organizată cvasimilitar alături de forțele sale paramilitare Auxiliarii(d) și Ulster Special Constabulary(d) (USC). Conflictul s-a înscris în perioada revoluționară irlandeză(d). Ca război de gherilă, conflictul nu a constat din campanii militare și bătălii în sens clasic, ci mai degrabă dintr-o serie de ambuscade organizate de IRA, atacuri care provocau poliției naționale pierderi, după care atacatorii se pierdeau între localnici. Atacurile au dus la retragerea poliției naționale din zonele rurale, și la ocuparea acestui vid de putere de către IRA, care a dat activiștilor spațiu să-și dezvolte un stat paralel.
Războiul Irlandez de Independență | |||||||||||
---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
Coloana zburățoare a lui Seán Hogan din Brigada 3 Tipperary a IRA în timpul războiului | |||||||||||
Informații generale | |||||||||||
| |||||||||||
Beligeranți | |||||||||||
Republica Irlandeză | Regatul Unit | ||||||||||
Conducători | |||||||||||
Comandanți militari:
| Comandanți militari:
Lideri politici:
| ||||||||||
Efective | |||||||||||
c. 15.000 membri IRA(d) | Total: c. 42.100 | ||||||||||
Pierderi | |||||||||||
491 morți[3]
| 936 morți[3]
| ||||||||||
| |||||||||||
Modifică date / text |
În aprilie 1916, republicanii irlandezi(d) au declanșat Rebeliunea de Paști împotriva dominației britanice și au proclamat Republica Irlandeză. Deși a fost învinsă după o săptămână de lupte, Revolta și, mai ales, felul în care guvernul britanic a reacționat la ea, au dus la creșterea sprijinului popular pentru independența Irlandei. La alegerile din decembrie 1918, partidul republican Sinn Féin a obținut o victorie zdrobitoare în Irlanda. Pe , ei au format un guvern separatist(d) (Dáil Éireann(d)) care a proclamat independența Irlandei(d). În acea zi, doi ofițeri RIC au fost uciși în ambuscada de la Soloheadbeg(d) de către voluntarii IRA care acționau din proprie inițiativă. Conflictul s-a dezvoltat treptat. În cea mai mare parte a anului 1919, activitatea IRA a implicat capturarea de armament și eliberarea deținuților republicani, în timp ce Dáilul s-a apucat de construirea unui stat. În septembrie, guvernul britanic a interzis Dáilul în toată Irlanda, Sinn Féin a fost proclamat (interzis) în comitatul Cork și conflictul s-a intensificat.[5] IRA a început să prindă în ambuscade patrulele RIC și ale armatei britanice, atacându-le cazărmile și obligând uneori chiar la abandonarea unor cazărmi mai izolate. Guvernul britanic a întărit RIC cu recruți din Regatul Unit — Black and Tans(d) și Auxiliarii — care au devenit cunoscut pentru proasta disciplină și represaliile asupra civililor,[6] dintre care unele au fost autorizate de guvernul britanic.[7] Astfel, conflictul este uneori numit „Războiul Black and Tans”.[8] Conflictul a implicat și nesupunere civilă, în special refuzul feroviarilor irlandezi de a transporta forțele britanice sau provizii militare.
La mijlocul anului 1920, republicanii au obținut controlul(d) asupra majorității consiliilor de comitat, iar autoritatea britanică a dispărut în cea mai mare parte din sud și vest, forțând guvernul britanic să declare stare de urgență(d). Aproximativ 300 de oameni fuseseră uciși până la sfârșitul anului 1920, dar conflictul a escaladat în noiembrie. În Duminica Sângeroasă de la Dublin, , paisprezece agenți britanici de informații au fost asasinați; apoi RIC a tras în mulțime la un meci de fotbal irlandez, ucigând paisprezece civili și rănind șaizeci și cinci. O săptămână mai târziu, IRA a ucis șaptesprezece auxiliari în ambuscada de la Kilmichael(d) din comitatul Cork. În decembrie, autoritățile britanice au declarat legea marțială în mare parte din sudul Irlandei, iar centrul orașului Cork a fost incendiat(d) de forțele britanice ca represalii pentru o ambuscadă. Violențele au continuat să se escaladeze în următoarele șapte luni; 1.000 de oameni au fost uciși și 4.500 de republicani au fost internați. O mare parte din lupte auu avut loc în Munster(d) (în special comitatul Cork), Dublin și Belfast, care împreună au înregistrat peste 75% din decesele din conflict.[9]
Conflictul din nord-estul Ulsterului a avut un aspect sectar(d). În timp ce minoritatea catolică de acolo susținea în cea mai mare parte independența Irlandei, majoritatea protestantă(d) era în mare parte unionistă(d) / loialistă(d) . S-a format o poliție specială(d) predominant protestantă, iar paramilitarii loialiști erau activi. Ei i-au atacat pe catolici ca represalii pentru acțiunile IRA, iar la Belfast a izbucnit un conflict sectar în care aproape 500 de oameni au fost uciși, majoritatea catolici.[10] În mai 1921, Irlanda a fost divizată legal prin Legea Guvernului Irlandei, care a creat Irlanda de Nord.
În 1921, autoritățile britanice nu mai erau capabile din punct de vedere politic să guverneze țara, deși aveau capacitatea militară de a-și impune guvernarea. De cealaltă parte, rebelii irlandezi beneficiau de susținerea populației, dar ajunseseră aproape de capătul proviziilor. Așezate la masa tratativelor, cele două părți au convenit o încetare a focului(d) de la . Discuțiile de după încetarea focului au dus la semnarea Tratatului Anglo-Irlandez la . Aceasta a pus capăt dominației britanice în cea mai mare parte a Irlandei și, după o perioadă de tranziție de zece luni supravegheată de guvernul provizoriu(d), Statul Liber Irlandez a fost creat ca dominion autonom pe . Irlanda de Nord a rămas în Regatul Unit. După încetarea focului, violențele din Belfast și luptele din zonele de graniță ale Irlandei de Nord au continuat, iar IRA a lansat ofensiva eșuată a Nordului în mai 1922. În iunie 1922, disensiunile din rândul republicani cu privire la Tratatul Anglo-Irlandez a dus la Războiul Civil Irlandez care a durat unsprezece luni. Statul Liber Irlandez a acordat 62.868 de medalii pentru serviciul în timpul Războiului de Independență, dintre care 15.224 au fost acordate luptătorilor IRA din coloanelor zburătoare(d).[11]