Vincent-Marie de Vaublanc
From Wikipedia, the free encyclopedia
Vincent-Marie Viénot, conte de Vaublanc (n. 2 martie 1756, Fort Dauphin – d. 21 august 1845, Paris) a fost un om politic și scriitor francez catolic, monarhist. Din 26 septembrie 1815 până în 7 mai 1816, a îndeplinit funcția de Ministru de Interne al Franței.
Conte Vincent-Marie Vienot de Vaublanc | |
Contele Vincent-Marie Vienot de Vaublanc | |
Date personale | |
---|---|
Născut | 15 martie 1756 Fort Dauphin, azi Fort-Liberté, Haiti |
Decedat | (89 de ani)[1][2][3][4] Paris, Franța |
Căsătorit cu | Mademoiselle Charlotte de Fontenelle |
Cetățenie | Franța |
Religie | romano-catolic |
Ocupație | politician poet istoric eseist scriitor oficial[*] |
Locul desfășurării activității | Paris |
Limbi vorbite | limba franceză[1] |
Ministru de Interne | |
În funcție 26 septembrie 1815 – 7 mai 1816 | |
Precedat de | Étienne-Denis Pasquier |
Succedat de | Joseph Henri Joachim Lainé |
Mare Ofițer al Legiunii de Onoare | |
Premii | Legiunea de Onoare în grad de Mare Ofițer[*] |
Partid politic | Ultraregalist |
Alma mater | Colegiul regal „Henry-le-Grand” |
Modifică date / text |
Cariera sa politică s-a desfășurat sub conducerea succesivă a lui Ludovic al XVI-lea, Paul Barras, Napoleon, contele de Artois, viitorul Carol al X-lea și Ludovic al XVIII-lea. Proscris și căutat de patru ori de regimuri politice diferite, niciodată arestat, el a reușit de fiecare dată să fie reabilitat. În lunga sa carieră, plină de evenimente, a fost deputat regalist în timpul Revoluției franceze și al Directoratului francez, proscris în timpul regimului de Teroare, prefect al lui Napoleon, ministru de Interne în timpul regelui Ludovic al XVIII-lea și la încheierea vieții sale politice a fost deputat ultramonarhist. Este cunoscut în special pentru discursurile sale convingătoare și pătimașe, elocventă fiind implicarea sa în controversata reorganizare a Academiei Franceze, din anul 1816, în calitate de Ministru de Interne.
Face parte dintre personajele secundare care traversează și marchează această perioadă a istoriei Franței. Având un caracter ordonat, partizan al revoluției din 1789, și-a sfârșit viața politică sub Restaurație, pe poziția de contra-revoluționar extremist.