Companie multinațională

O companie multinațională (CMN, engleză multinational corporation, MNC), numită și companie transnațională, companie internațională sau multinațională, este o companie care este înregistrată sau activă simultan în mai multe țări. În toate aceste state ea produce sau vinde bunuri ori servicii.^[1]

Toyota este una dintre cele mai mari corporații multinaționale din lume, cu sediul central în Toyota City, Japonia.

Caracteristici

Caracteristicile comune ale companiilor multinaționale sunt următoarele:^[2][3]

• sediul central se află, de regulă, într-una dintre țările industrializate bogate;
• filialele externe (companii subsidiare) dispun adesea de un grad ridicat de autonomie;
• acțiunile sunt, de regulă, răspândite la nivel global și tranzacționate pe principalele burse de valori;
• existența de sedii și operațiuni în mai multe state.

În practică există mai multe grade între o companie strict națională și o companie transnațională. Acest continuum poate fi descris astfel:^[4]

1. O companie națională care operează exclusiv pe piața internă a unei țări;
2. O companie națională care operează pe piața internă și exportă;
3. O companie națională cu o prezență externă limitată sub forma unor unități fixe, birouri, subsidiare sau companii mixte. Această prezență rămâne totuși redusă și subordonată pieței interne. În filialele externe lucrează personal local sub conducerea unui management provenit din sediul central;
4. O companie multinațională, ale cărei activități externe reprezintă o parte semnificativă raportat la piața internă, dar piața-mamă rămâne principala piață;
5. O companie transnațională, ale cărei activități și conducere sunt puternic descentralizate.

Pe măsură ce internaționalizarea companiilor crește, se observă o descentralizare sporită și o creștere a importanței piețelor externe în raport cu piața internă. Rolul sediului central se concentrează mai mult pe organizare și coordonare decât pe activitățile economice directe. De asemenea, pe măsură ce internaționalizarea avansează, funcțiile cheie nu mai revin exclusiv personalului din țara de origine, ci și specialiștilor din alte jurisdicții. Mobilitatea angajaților între diverse filiale crește, iar limba de lucru tinde să se schimbe de la limba națională a pieței-mamă la o limbă internațională, de regulă engleza.^[2]

Istorie

Stema Hudson's Bay Company

Istoria companiilor multinaționale a început odată cu cea a colonialismului. Primele companii multinaționale au fost înființate pentru a înființa „fabrici” coloniale sau orașe portuare. Cele mai cunoscute exemple sunt Compania Britanică a Indiilor de Est, fondată în 1600, și Compania Olandeză a Indiilor de Est (VOC), fondată în 1602. Pe lângă comerțul între Marea Britanie și coloniile sale, Compania Britanică a Indiilor de Est a funcționat și ca un guvern quasi-autonom în India, având proprii oficiali locali și armată. Alte exemple includ Compania Suedeză a Africii (1649) și Hudson's Bay Company (1670). Aceste companii timpurii au desfășurat comerț internațional, explorare și au înființat posturi comerciale.^{[5][6][7][8][9]}

Guvernul olandez a preluat VOC în 1799, iar în secolul al XIX-lea, alte guverne au preluat treptat companii private, în special în India Britanică. În timpul procesului de decolonizare, companiile coloniale europene de charter au fost desființate, ultima fiind Compania Mozambique, dizolvată în 1972.^[9]

15% din acționariatul De Beers este deținut de Botswana.

Extracția aurului, argintului, cuprului și petrolului a fost o activitate majoră încă de la început și rămâne importantă și astăzi. Companiile internaționale de minerit au devenit proeminente în Marea Britanie în secolul XIX, precum compania Rio Tinto, fondată în 1873, care a început prin achiziția unor mine de sulf și cupru de la guvernul spaniol. Rio Tinto, cu sediul actual în Londra și Melbourne, Australia, a realizat numeroase achiziții și s-a extins la nivel global pentru exploatarea aluminiului, minereului de fier, cuprului, uraniului și diamantelor. Cecil Rhodes (1853–1902) a fost unul dintre puținii oameni de afaceri ai epocii care a devenit prim-ministru al Africii de Sud (1890–1896). Întreprinderile sale miniere includeau British South Africa Company și De Beers, ultima controlând practic piața mondială a diamantelor din baza sa din sudul Africii.^[10][11]

Venituri către Banca Centrală a Venezuelei de 749 kilograme de aur din Arcul Minier Orinoco pe 18 noiembrie 2017.

Până în anii 1930, aproximativ 80% din investițiile internaționale ale corporațiilor multinaționale erau concentrate în sectorul primar, precum minerit (în special petrol) și agricultură (cauciuc, tutun, zahăr, ulei de palmier, cafea, cacao și fructe tropicale). Majoritatea investițiilor erau direcționate către coloniile din Lumea a treia. Aceasta s-a schimbat dramatic după 1945, când investitorii s-au orientat către țările industrializate și au investit în industria manufacturieră (în special electronice de înaltă tehnologie, produse chimice, medicamente și vehicule), precum și în comerț.^[12]

După al Doilea Război Mondial, numărul de afaceri care dețineau cel puțin o operațiune într-o țară străină a crescut drastic, de la câteva mii la 78.411 în 2007. Între timp, 74% dintre companiile-mamă se aflau în țări economic avansate. Țările în dezvoltare și fostele state comuniste, precum China, India și Brazilia, erau cei mai mari beneficiari. Totuși, 70% din investițiile directe străine au mers către țările dezvoltate, sub formă de acțiuni și fluxuri de numerar. Creșterea numărului de companii multinaționale ar putea fi explicată printr-un mediu politic stabil care încurajează cooperarea, progresele tehnologice care permit gestionarea regiunilor îndepărtate și dezvoltarea organizațională favorabilă, care stimulează extinderea afacerilor în alte țări.^[12]

Petrol

În 1945, Statele Unite erau cel mai mare producător de petrol din lume, însă rezervele lor scădeau din cauza cererii mari. Ca urmare, SUA au început să importe petrol, ceea ce a influențat semnificativ refacerea economiilor occidentale după al Doilea Război Mondial. Consumul mondial de petrol a crescut rapid între 1949 și 1970. Majoritatea rezervelor mondiale de petrol se aflau în America Latină și Orientul Mijlociu, în special în statele arabe din Golful Persic. Această creștere a producției non-americane a fost facilitată de corporațiile multinaționale cunoscute sub numele de „Cele Șapte Surori” (engleză Seven Sisters):^[13][14]

• Anglo-Iranian Oil Company (inițial Anglo-Persian; acum BP)
• Royal Dutch Shell
• Standard Oil Company of California (SoCal, ulterior Chevron)
• Gulf Oil (fuzionată cu Chevron)
• Texaco (fuzionată cu Chevron)
• Standard Oil Company of New Jersey (Esso, ulterior Exxon, parte din ExxonMobil)
• Standard Oil Company of New York (Socony, ulterior Mobil, parte din ExxonMobil)

Prim-ministrul iranian Mohammad Mosaddeq (1882 - 1967)

În 1951, naționalizarea industriei petroliere iraniene de către prim-ministrul Mohammad Mosaddegh și boicotul ulterior al petrolului iranian de către companii au avut consecințe dramatice pentru Iran și piața internațională a petrolului. În august 1953, prim-ministrul a fost înlăturat de o dictatură pro-americană condusă de Shah, iar în octombrie 1954 industria iraniană a fost denaționalizată.

În 1959, companiile au redus prețul petrolului din cauza unui surplus pe piață, lovind puternic finanțele producătorilor. Ministrul petrolului din Arabia Saudită, Abdullah Tariki, și Juan Perez Alfonso din Venezuela au încheiat un acord secret (Pactul Mahdi), promițând că, dacă prețul petrolului va fi redus a doua oară, vor lua măsuri colective împotriva companiilor. Acest lucru s-a întâmplat în 1960.^[15]

Până la criza petrolieră din 1973, Cele Șapte Surori controlau aproximativ 85% din rezervele mondiale de petrol. În anii 1970, majoritatea țărilor cu rezerve mari și-au naționalizat petrolul, care anterior aparținea marilor companii petroliere. Astfel, dominația în industrie s-a mutat către cartelul OPEC și companiile de stat precum Saudi Aramco, Gazprom (Rusia), China National Petroleum Corporation, National Iranian Oil Company, PDVSA (Venezuela), Petrobras (Brazilia) și Petronas (Malaysia).^[15]

O creștere unilaterală a prețului petrolului a fost denumită „cea mai mare transferare pașnică de avere din istoria omenirii”. OPEC a solicitat discuții imediate privind participarea la industriile petroliere naționale. Companiile nu s-au opus deoarece majorarea prețului le-a adus beneficii atât lor, cât și membrilor OPEC. În 1980, Seven Sisters au fost complet înlocuite de companii naționale de petrol (NOCs). Totuși, creșterea prețului petrolului a pus poveri asupra țărilor în curs de dezvoltare, provocând deficite în balanța de plăți și o criză energetică. După 1974, majoritatea fondurilor OPEC nu mai erau folosite ca plăți pentru bunuri și servicii sau ca investiții în industria occidentală.^[14]

În februarie 1974, prima Conferință Energetică de la Washington a stabilit Agenția Internațională pentru Energie (IEA), permițând coordonarea politicilor, colectarea datelor și monitorizarea rezervelor globale de petrol.^[16]

În 1979, „al doilea șoc petrolier” a fost declanșat de prăbușirea regimului Shah în Iran. Iranul devenise o putere regională datorită banilor din petrol și armelor americane. În cele din urmă, Shah-ul a abdicat și a fugit din țară, lucru ce a determinat o grevă a miilor de muncitori iranieni din industria petrolieră și reducerea semnificativă a producției de petrol din Iran. Arabia Saudită a încercat să facă față crizei prin creșterea producției, dar prețurile petrolului au continuat să crească, ducând la „al doilea șoc petrolier”. Ulterior, Arabia Saudită decide să-și reducă producția pentru a-și proteja rezervele și veniturile.^[17]

În 1986, producția de petrol din Arabia Saudită a crescut brusc, inundând piața cu petrol ieftin. Acest lucru a cauzat o scădere la nivel mondial a prețurilor petrolului, de unde și „al treilea șoc petrolier” sau „șocul de contracarare”. Acest eveniment a marcat sfârșitul dominației OPEC asupra prețurilor petrolului.^[17]

În 2024, Chevron a avut un profit de 28.1 miliarde USD.

În 2024, ExxonMobil a avut un profit de 48.87 miliarde USD.

Invazia Kuweitului de către președintele irakian Saddam Hussein a declanșat o criză în Orientul Mijlociu, ceea ce a determinat Arabia Saudită să solicite din partea Statelor Unite. Statele Unite au trimis un milion de soldați, iar până în februarie 1991 forțele irakiene au fost expulzate din Kuweit. Din cauza boicotului petrolului din Kuweit și Iran, prețurile petrolului au crescut și s-au redresat rapid. Arabia Saudită a condus din nou OPEC, iar datorită asistenței în apărarea Kuweitului, au apărut noi relații între SUA și OPEC. Operațiunea „Furtuna în deșert” (engleză Desert Storm) a adus dependență reciprocă între principalii producători de petrol. OPEC a continuat să influențeze prețurile globale ale petrolului, dar a recunoscut Statele Unite ca fiind cel mai mare consumator și garant al ordinii de securitate petrolieră existente. Statele Unite mențin în continuare relații strânse cu Arabia Saudită (conducătorul OPEC).^[18]

În 2003, forțele americane au invadat Irak pentru a înlătura dictatura și a obține acces la rezervele de petrol irakiene, conferind Statelor Unite o importanță strategică mai mare între 2000 și 2008. În această perioadă, a existat o penurie constantă de petrol, dar consumul a continuat să crească, menținând prețuri ridicate și ducând la îngrijorări cu privire la „vârful producției de petrol” (engleză peak oil).^[19]

Între 2005 și 2012 au existat progrese în extracția de petrol și gaze, ceea ce a dus la creșterea producției în Statele Unite din 2010. SUA au devenit principalul producător de petrol, creând tensiuni cu OPEC. În 2014, Arabia Saudită a crescut producția pentru a elimina noii producători americani de pe piață, ceea ce a dus la scăderea prețurilor. OPEC a redus apoi producția în 2016 pentru a crește prețurile, agravând și mai mult relațiile cu Statele Unite.^[18]

Țări după producția de petrol în 2013

De la războiul din Irak, OPEC a avut doar o influență minoră asupra prețului petrolului, dar s-a extins la 11 membri care reprezintă aproximativ 40% din producția globală totală de petrol (o scădere față de aproape 50% în 1974). Majoritatea membrilor OPEC sunt bogați, dar majoritatea rămân dependenți de veniturile din petrol, ceea ce are consecințe serioase, cum a fost cazul când membrii OPEC au fost presați de prăbușirea prețurilor în 1998–1999. Petrolul a devenit practic o marfă comună, ceea ce a dus la prețuri mult mai volatile.^[20]