Placentă
From Wikipedia, the free encyclopedia
Placenta (lat. placenta) poate fi numită ca un organ musculos și spongios care se formează în perioada de (sarcină) gestație la majoritatea mamiferelor și care face legătura între mamă și embrion, servind la nutriția și respirația acestuia, acesta eliminându-se la naștere.
Legătura dintre placentă și făt este asigurată de cordonul ombilical.
Placenta este un organ fetal temporar care începe să se dezvolte din blastocist la scurt timp după implantare. Acesta joacă un rol esențial în facilitarea schimbului de nutrienți, gaze și reziduuri între circulația maternă și cea fetală, separate fizic și este un organ endocrin important care produce hormoni care reglează atât fiziologia maternă, cât și cea fetală în timpul sarcinii. Placenta este legată de bebeluș prin cordonul ombilical, iar pe partea opusă a uterului matern într-o manieră dependentă de specie. La om, un strat subțire de țesut decidual (endometrial) matern dispare odată cu placenta atunci când este expulzat din uter după naștere (uneori denumit incorect „partea maternă” a placentei). Placentele sunt o caracteristică definitorie a mamiferelor placentare, dar se găsesc și în marsupiale și unele non-mamifere cu diferite niveluri de dezvoltare[1].
Placentele mamiferelor au evoluat probabil acum 150-200 de milioane de ani. Proteina sincitină, care se găsește în bariera exterioară a placentei (sincitiotrofoblastul) dintre mamă și copil, are o anumită semnătură ARN în genomul său care a condus la ipoteza că provine de la un retrovirus străvechi: în esență, un virus „bun” care a ajutat la pregătirea tranziției de la depunerea ouălor la naștere[2].