Raportul dintre subiect și predicat
From Wikipedia, the free encyclopedia
În sintaxă există mai multe viziuni despre raportul dintre subiect și predicat din punct de vedere ierarhic.
În unele gramatici școlare tradiționale, subiectul și predicatul sunt tratate ca cele două părți de propoziție principale. Printre acestea sunt unele în care sunt luate în seamă două raporturi sintactice, coordonarea și subordonarea, se precizează că predicatul se acordă cu subiectul, dar nu se tratează statutul lor ierarhic unul față de celălalt[1].
Pentru altă gramatică tradițională, care admite de asemenea numai existența coordonării și a subordonării, Avram 1997, raportul dintre aceste părți de propoziție „este încadrat la subordonare datorită acordului, care arată că predicatul se orientează după subiect ca un determinant după determinatul lui; acest raport are însă particularități care fac să se vorbească de un raport de inerență sau de interdependență, ca un raport diferit atât de subordonare, cât și de coordonare”[2].
Alte gramatici tradiționale, precum Balogh 1971, Grevisse și Goosse 2007 sau Kálmánné Bors și A. Jászó 2007, care consideră de asemenea subiectul și predicatul părțile principale ale propoziției, adoptă ideea de raport de inerență, de interdependență[3], sau predicativ[4] dintre ele.
Unele gramatici școlare îmbină viziuni tradiționale cu unele mai noi. Printre acestea, unele acceptă parțial ideea raportului de interdependență[5], iar altele o resping complet și afirmă că subiectul este subordonat predicatului[6], adoptând această viziune din gramatici structuraliste, cum este Tesnière 1959.