America de Nord Britanică
From Wikipedia, the free encyclopedia
America de Nord Britanică cuprinde teritoriile coloniale ale Imperiului Britanic din America de Nord începând cu 1783. Colonizarea engleză(d) a Americii de Nord a început în secolul al XVI-lea în Newfoundland, apoi mai la sud la Roanoke și Jamestown, Virginia(d) și, mai substanțial odată cu întemeierea celor Treisprezece Colonii de-a lungul coastei atlantice a Americii de Nord.
America de Nord Britanică | ||||
| ||||
| ||||
Imn național | ||||
---|---|---|---|---|
God Save the King | ||||
Localizare | ||||
Capitală | Londra | |||
Guvernare | ||||
Istorie | ||||
Economie | ||||
Monedă | liră sterlină | |||
Modifică date / text |
Teritoriile coloniale ale Imperiului Britanic din America de Nord s-au extins mult în legătură cu Tratatul de la Paris (1763), care a încheiat oficial Războiul de Șapte Ani, denumit de coloniile engleze din America de Nord Războiul Francez și Indian, și de către coloniile franceze la Guerre de la Conquête. Odată cu dobândirea finală a celei mai mari părți a Noii Franțe (Nouvelle-France), teritoriul britanic din America de Nord(d) a ajuns mai mult decât dublu ca întindere, iar excluderea Franței a modificat și ea dramatic peisajul politic al continentului.
Termenul America Britanică(d) a fost folosit pentru a se referi la teritoriile coloniale ale Imperiului Britanic din America de Nord dinainte de Declarația de Independență a Statelor Unite, cel mai faimos în discursul din 1774 al lui Thomas Jefferson la Primul Congres Continental intitulat: A Summary View of the Rights of British America.[1]
Termenul America de Nord Britanică a fost folosit inițial în urma Tratatului de la Paris (1783) care a încheiat Războiul de Independență al SUA și a confirmat independența celor treisprezece colonii ale Marii Britanii care au format Statele Unite ale Americii. Termenii America Britanică și America de Nord Britanică au continuat să fie folosiți pentru teritoriile păstrate de britanici în America de Nord, dar termenul America de Nord Britanică a ajuns să fie folosit mai consecvent în legătură cu provinciile care aveau să formeze în cele din urmă Dominionul Canadei, în urma Raportului privind Afacerile Americii de Nord Britanice(d) (1839), denumit pe scurt Raportul Durham.[2]
Dominionul Canadei a fost format în temeiul Legii Americii de Nord Britanice (BNA) din 1867(d), denumit și Legea Constituțională din 1867. În urma consimțământului regal(d) acordat Legii BNA, trei dintre provinciile Americii de Nord Britanice (New Brunswick, Nova Scotia și Provincia Canada —care avea să devină provinciile canadiene Ontario și Quebec) s-au alăturat pentru a forma „Un singur dominion sub coroana Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, cu o Constituție similară ca principiu celei a Regatului Unit,” la , data Confederării Canadei.[3]
Insula Bermuda din Atlantic (administrată inițial de Compania Virginia(d) și, împreună cu Bahamas, considerată împreună cu America de Nord înainte de 1783), a fost grupată de la acea dată împreună cu provinciile maritime(d) până la formarea Dominionului Canadei în 1867 și, ulterior, în general, cu coloniile Indiilor de Vest Britanice(d) (deși Biserica Anglicană a continuat până în 1919 să plaseze Bermuda sub conducerea episcopului Newfoundlandului(d)).
Pe durata sa, America de Nord Britanică a cuprins teritoriile coloniale ale Imperiului Britanic din America de Nord, între 1783 și 1907, fără a include Caraibele. Aceste teritorii le includ pe cele care formează Canada actuală, precum și, integral sau în mare parte, șase state din vestul mijlociu al SUA (Ohio, Indiana, Illinois, Michigan, Wisconsin și partea de nord-est a Minnesotei), care s-au format din Teritoriul de Nord-Vest, și mari părți din Maine, care fuseseră inițial pe teritoriul francez al Acadiei.