Flotila austro-ungară de Dunăre (1916-1918)
flotila Imperiului Austro-Ungar care a operat pe Dunăre și Sava în a doua jumătate a Primului Război Mondial, în perioada participării României la Marele Război / From Wikipedia, the free encyclopedia
Flotila austro-ungară de Dunăre (în germană K.u.K. Donauflottille) a fost o flotilă militară a Imperiului Austro-Ungar care a operat pe Dunăre și Sava, inclusiv în a doua jumătate a Marelui Război. În perioada participării României la Primul Război, Mondial, ea a sprijinit politica militară a Dublei Monarhii și în zona limitrofă nord-vestului Mării Negre (operând din baze precum porturile ruse Odesa și Nicolaev).
Flotila austro-ungară de Dunăre (1916-1918) (K.u.K. Donauflottille) | |
Monitoare austro-Ungare la Rusciuc (Russe) în 12 decembrie 1916: SMS Bodrog (în față), SMS Temes II (Bosna, stânga), SMS Enns (la mijloc în al doilea plan) | |
Activă | Până la 13 noiembrie 1918 |
---|---|
Țară | Austro-Ungaria |
Apartenență | Puterile Centrale |
Ramură | Marina Imperială Austro-Ungară |
Tip | Marină |
Rol | Apărarea graniței sudice a imperiului Proiecția politicii militare austro-ungare în Peninsula Balcanică |
Mărime | • 10 monitoare • 12 nave de patrulare • Nave cu aburi înarmate. • Dragoare de mine • Pontoane • Vase de suport logistic: șlepuri, șalupe, remorchere • Barje cu facilități medicale & o navă spital germană • Nave de comandament |
Parte a | Grupului de Armate Mackensen Armatei de Dunăre germană |
Baze navale | • Ruse: ianuarie-august 1916 & Obuda (parțial): lunile de iarnă 1916 • Canalul Belene & Orșova (atelierele de reparații): septembrie-decembrie 1916 • Turnu Severin: ianuarie-? 1917 • Brăila: ?-mai 1918 • Sulina: mai 1918 • Sulina & Odesa: 8 aprilie-12 septembrie 1918 • În retragere: 12 septembrie-6 noiembrie 1918 • Budapesta: 6-13 noiembrie 1918 • Dezmembrare: 13 noiembrie 1918, conform Convenției militare de la Belgrad |
Misiuni | • Patrularea Dunării până la bariera de la Kalimok (protecție militară a transporturilor comerciale, recunoaștere a coastei românești și raportare a traficului fluvial rus) • Raidul naval de la Rusciuc din 27 august 1916 • Operația de la Flămânda • Lupta de pe insula Cinghinarele • Lupta de la Turnu Severin (1916) • Traversarea Dunării de către forțele Puterilor Centrale • Operațiile Armatei României pentru apărarea Bucureștiului în campania anului 1916 • Securizarea rutei danubiene a produselor din teritoriul românesc ocupat în 1917 • Securizarea rutei marine și danubiene a cerealelor ucrainene în 1918 • Retragea trupelor germane din Bulgaria • Retragerea trupelor austro-ungare din Serbia |
Modifică date / text |
O flotilă similară a operat în Primul Război Mondial și pe Vistula, având baza în Galiția austriacă.[1]
Pentru Dubla Monarhie, Dunărea a reprezentat atât o frontieră cât și o rută militară, fiind în același timp un teatru de război vital, precum și cea mai importantă, mai rapidă și mai eficientă rută, către sud-est, de aprovizionare a armatei. Pentru controlul acestei rute, Imperiul a creat o flotilă formată din zece monitoare cu rol de nave principale. Acestora li s-au asociat douăsprezece nave de patrulare rapide, precum și vase cu aburi înarmate. Lor li s-au adăugat dragoare de mine, vase de tip ponton și vase de suport logistic (șlepuri, șalupe și remorchere). În cadrul flotilei au existat și barje cu facilități medicale și nave de comandament, precum și o navă spital germană.
În primele opt luni ale anului 1916, după ocuparea Serbiei de către Puterile Centrale, flotila a avut ca principal obiectiv asigurarea securității activității de import al cerealor românești, singurele disponibile în contextul blocadei impuse de Puterile Centrale, care desfășurau cu ajutorul flotei comerciale dunărene. La sfârșitul verii anului 1916, flotila urma să fie dislocată în noua bază operațională situată în canalul de la Belene, acolo unde urma să fie disponibilă în cazul unui război cu România. Scopul dislocării ei în această zonă a fost integrarea ei în acțiunile comune ce trebuiau a fi duse împreună cu trupele terestre. De asemenea, echipamentul greu de traversare al Dunării în vederea atacării României prin sud, a fost transferat de la Belgrad. Din punct de vedere operațional, gruparea de nave a fost pusă la dispoziția comandamentului german aflat la sud de Dunăre, în nordul Bulgariei.
După începerea luptelor, vasele austro-ungare au atacat porturile românești fluviale, încercând să-și salveze materialul navigant comercial propriu, au scufundat vase românești și ruse și au distrus echipamente portuare și militare. În următoarea perioadă, având ca bază canalul Belene, au îndeplinit un rol defensiv pentru malul sudic al Dunării, acoperind spatele trupelor care luptau în Dobrogea. În timpul luptelor duse în Dobrogea de sud de către vasele austro-ungare, flotila nu au putut lua parte la operațiunile militare, oprită fiind de bariera fluvială de la Kalimok, ce putea să fi înlăturată doar după ce trupele Puterilor Centrale ar fi avut în stăpânirea ambele maluri ale fluviului.
Un rol capital a fost jucat de către navele austro-ungare, în timpul timpul operațiunii de la Flămânda de la începutul lunii octombrie 1916, când încercarea de forțare a Dunării de către trupele române pe podul de la Flâmânda-Reahovo a fost oprită de către flotilă, prin distrugerea podului. În luna noiembrie 1916, traversarea Dunării de către forțele Puterilor Centrale pe la Sviștov a reprezentat ultima operațiune importantă ofensivă a flotilei din timpul Primului Război Mondial. Ulterior acesteia, navele au sprijinit flancul drept al ofensivei germano-bulgaro-turce din Muntenia, precum și preluarea restului cursului Dunării, într-o acțiune combinată cu cea a forțelor terestre care s-a desfășurat în spatele înaintării germane din Muntenia.
În anul 1917, sarcinile militare ale navelor austro-ungare, acum cu baza principală la Brăila, au fost direcționate spre protecția navigației pe Dunăre, luarea în posesie a instalațiilor portuare românești și curățarea cursul inferior al fluviului de mine și de alte obstacole, pentru a putea fi asigurat transportul cerealelor și a altor produse din teritoriul românesc ocupat.
După ce Pacea de la București din luna mai 1918 a deschis navelor drumul spre Marea Neagră, flotila austro-ungară a staționat inițial la Sulina. În primăvara anului 1918, o grupare de monitoare și nave de recunoaștere a traversat Marea Neagră, pentru a oferi suport de artilerie trupelor Puterilor Centrale care înaintau în Ucraina. Ulterior navele au securizat rutele vaselor cu cereale din Ucraina, spre Imperiile Centrale, atât în Marea Neagră cât și pe apele interioare ucrainene care se vărsau în aceasta.
În septembrie 1918, agravarea situației militare pe Frontul din Balcani a determinat retragerea navelor din Ucraina. În octombrie 1918, ca urmare a ieșirii din război a Bulgariei, flotila a asigurat retragerea trupelor germane de pe teritoriul bulgar și a celor austro-ungare din teritoriul albanez și sârb.
În prima parte a lunii noiembrie 1918, a început dezagregarea flotilei. Primii care au părăsit-o fiind militarii de origine slavă sudică. Ca efect al Convenției Militare de la Belgrad din 13 noiembrie 1918, o parte din flotilă a fost predată Aliaților la Belgrad, iar ce a mai rămas din aceasta a fost dezarmată. Conform termenilor tratatelor de pace de la Saint-Germain-en-Laye din septembrie 1919 și de la Trianon din iunie 1920, navele flotilei au fost predate principalilor Aliați și puterilor asociate acestora, drept pentru care patru dintre monitoare au fost atribuite Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor și trei României. Două dintre monitoare mai supraviețuiesc și astăzi, ca vase muzeu: Leitha, la Budapesta și Bodrog (redenumit Sava), la Belgrad.