From Wikipedia, the free encyclopedia
Galdhøpiggen (pronunție în norvegiană: [ˈɡɑ̀ɫhøːˌpɪɡn̩]) este un vârf montan din masivul Jotunheimen, Alpii Scandinaviei. Având o înălțime de 2.469 m, vârful reprezintă punctul de maximă altitudine din Norvegia, Scandinavia și Europa de Nord. Galdhøpiggen este situat în municipalitatea Lom, provincia Innlandet, fiind cel mai înalt dintre cele 31 de vârfuri de peste 2.300 de metri din lanțul montan Jotunheimen, cel mai înalt masiv din Scandinavia. Localitățile cele mai apropiate sunt satele Fossbergom spre nord-est și Øvre Årdal spre sud-vest[3].
Galdhøpiggen | |
Altitudine | 2.469 m[1] |
---|---|
Proeminență | 2.379 m ↓ Kensky Portage North, 90 m[lower-alpha 1][2] |
Localizare | Norvegia |
Aparține de | Munții Jotunheimen, Alpii Scandinaviei |
Coordonate | 61°38′11″N 08°18′45″E |
Roci | gabro |
Tip | vârf montan |
Prima ascensiune | 1850, Steinar Sulheim, S. Flaatten și L. Arnesen |
Localizare pe hartă | |
Modifică date / text |
Denumirea vârfului, Galdhøpiggen, provine din termenii norvegieni piggen care înseamnă „vârf de munte ascuțit”, gald care înseamnă „urcare abruptă pe un drum care străbate un deal sau o creastă” și hø care înseamnă „vârf rotunjit”[4]. Un vechi drum între districtele tradiționale Gudbrandsdalen și Sogn trece pe la poalele vârfului[5].
Vârful Galdhøpiggen este înconjurat de ghețari. La nord de vârf pornește întinsul Styggebrean, iar la sud se găsește Piggebrean, care se extinde mult spre est, către valea Visdalen. În sud există un alt ghețar, Svellnosbrean, care, de asemenea, coboară spre valea Visdalen. Spre vest și nord-vest se află Storjuvbrean, care curge spre valea Leirdalen, prin a cărei parte inferioară trece o secțiune a Traseului turistic national Sognefjellet[6][7].
Spre sud-est de Galdhøpiggen se găsesc două vârfuri secundare[lower-alpha 2] ale masivului Jotunheimen: Keilhaus topp (2.355 m) și Svellnose (2.272 m). Următorul vârf important dinspre est este Glittertinden (2.452 m), care se află dincolo de valea Visdalen. Spre vest se află vârful Skardstinden (2.373 m). Un vârf mai puțin proeminent, Galdhøe (2.283 m) este situat spre nord. Izolarea topografică[lower-alpha 3] a vârfului este remarcabilă, de 1.568 kilometri, cel mai apropiat vârf mai înalt fiind Kriváň (2.494 m) din munții Tatra Mare din Slovacia[1][8].
Din punct de vedere geologic, masivul Jotunheimen, din care face parte Galdhøpiggen, la fel ca majoritatea lanțurilor montane din sudul Norvegiei, s-a format ca urmare a orogenezei caledoniene. Vârful este constituit din gabro, o rocă tare, dar destul de grosieră, care se găsește în cea mai mare parte a lanțului montan Jotunheimen. În perioada erelor glaciare, a fost puternic erodat, luând forma actuală. Teoria conform căreia cele mai înalte vârfuri din Norvegia au rămas deasupra gheții ca nunatak-uri a fost abandonată de majoritatea geologilor. Teoria se potrivește cu flora actuală din zonă, dar nu se potrivește cu cunoștințele actuale despre grosimea gheții și rezultatele glaciației[9].
Parcul Național Jotunheimen Jotunheimen nasjonalpark ID WDPA: 4657 | |
Tip | parc național, cat. II IUCN |
---|---|
Amplasare | Norvegia |
61°30′N 08°22′E[10] | |
Suprafață | 115.475 ha (1.154,75 km2)[10] |
Deschis | |
Operat de | Direcția de Management al Naturii din Norvegia (Direktoratet for naturforvaltning) |
Modifică date / text |
Parcul Național Jotunheimen (în norvegiană Jotunheimen nasjonalpark) este un parc național din Norvegia, recunoscut ca una dintre principalele destinații de drumeție și pescuit ale țării. Parcul național se întinde pe o suprafață de 115.475 ha (1.154,75 km2), acoperind cea mai mare parte a masivului Jotunheimen din Alpii Scandinaviei și incluzând peste 250 de vârfuri cu altitudinea de peste 1.900 de metri, inclusiv cele mai înalte două vârfuri din Europa de Nord: Galdhøpiggen (2.469 m) și Glittertinden (2.465 m)[10][11].
Denumirea Jotunheimen („Casa uriașilor”) este relativ recentă, fiind datorată lui Aasmund Olavsson Vinje (1818–1879), un celebru poet și jurnalist norvegian care a inventat termenul în 1862, adoptându-l după denumirea dată anterior de Balthazar Mathias Keilhau[lower-alpha 4], Jotunfjellene („Munții uriașilor”).
Pășunile montane au fost folosite pentru transhumanță timp de cel puțin 1.000 de ani. Jotunheimen a fost un loc de vânătoare încă din preistorie. Rămășițe ale unor tabere de vânătoare din Epoca de piatră au fost găsite în apropierea lacurilor Gjende și Russvatnet. Vestigiile arheologice acoperă perioade care parcurg Epoca bronzului și a fierului, până în Evul mediu. În februarie 2020, cercetătorii programului Secrets of the Ice au descoperit un vârf de săgeată viking vechi de 1.500 de ani, datând din epoca germanică a fierului, care fusese prins într-un ghețar din munții Jotunheimen, topit în urma încălzirii globale. Vârful de săgeată din fier, alături de care au fost descoperite axul din lemn al săgeții și una dintre penele cozii, are 18 cm lungime și cântărește doar 32 de grame[12][13].
Zona montană înaltă, reprezentând aproximativ jumătate din suprafața parcului național, este practic lipsită de vegetație și este formată din roci, sedimente, gheață și zăpadă. La altitudini mai joase se găsesc câteva tipuri rezistente de vegetație, specifice acestor zone. Cea mai mare parte a suprafeței parcului național se situează deasupra limitei superioare a pădurii, dar în văile de munte cresc păduri de mesteacăn alb (Betula pubescens)[14], parte a ecoregiunii Global 200 Pădurea montană scandinavă de mesteacăn și pajiști (în engleză Scandinavian Montane Birch Forest and Grasslands)[15].
Specificul pădurii din acești munți înalți este că nu conține conifere, ci mesteacăn alb, fiind singura de acest fel din tundra nordică. Acoperiți de mușchi și licheni, acești arbori cresc în zonele cele mai înalte până la doar 2-3 m înălțime, adăpostind exemplare de vuietoare (Empetrum nigrum), licheni de ren (Cladonia rangiferina) și mur pitic (Rubus chamaemorus). Desișurile de salcie ierboasă (Salix herbacea) și pășunile montane abundă deasupra limitei superioare a pădurii, cedând în cele din urmă locul câmpurilor de zăpadă și gheață în cele mai înalte zone[15].
Masivul Jotunheimen deține recorduri de înălțime pentru multe dintre plantele montane din Norvegia. Un număr de 36 de plante vasculare au fost găsite la altitudini de peste 2.000 m. Până la altitudini de 2.300 m se găsesc argințica (Dryas octopetala), violeta de primăvară (Pulsatilla vernalis), saxifraga piramidală (Saxifraga cotyledon), coroana regelui (Rhodiola rosea), angelica (Angelica archangelica)[14].
Galdhøpiggen deține două recorduri probabil de neatins în Europa de Nord, reprezentând limita superioară a habitatului pentru gălbeneaua glaciară (Ranunculus glacialis) - 2.370 m și saxifraga purpurie (Saxifraga oppositifolia) - 2.350 m, ceea ce demonstrează adaptabilitatea acestor flori la clima extrem de aspră[3][16][17].
Fauna sălbatică din parc include mici prădători precum nurca americană (Neovison vison), jderul de copac (Martes martes), hermina (Mustela erminea), nevăstuica (Mustela nivalis), rozătoare precum șoarecele de pământ (Microtus agrestis), șoarecele de tundră (Microtus oeconomus), șoarecele scurmător (Myodes glareolus). Dintre carnivore, cea mai răspândită este vulpea roșie (Vulpes vulpes), dar există și o mică populație de vulpi polare (Vulpes lagopus)[18].
În zona montană, cel mai răspândit prădător este glutonul (Gulo gulo). Dintre rumegătoare, se regăsesc renul (Rangifer tarandus), elanul european (Alces alces alces), cerbul roșu norvegian (Cervus elaphus atlanticus) și căprioara (Capreolus capreolus capreolus), animale care nu locuiesc permanent în zona montană, ci o traversează în mod regulat, venind din zonele forestiere învecinate. Rareori, se pot întâlni și exemplare de râs eurasiatic (Lynx lynx lynx). În trecut, erau răspândite populații de lup cenușiu (Canis lupus) și urs brun (Ursus arctos)[11][18].
Lemmingul norvegian (Lemmus lemmus), specie aproape endemică, este o specie-cheie, care susține o mulțime de prădători, printre care bufnița polară (Bubo scandiacus), acvila de munte (Aquila chrysaetos) și vulpea polară (Vulpes lagopus), pe cale critică de dispariție[15]. Dintre păsări, potârnichea albă (Lagopus muta) și potârnichea de salcie (Lagopus lagopus) sunt rezidente pe tot parcursul anului[15].
Dintre păsările cântătoare se găsesc fâsa de luncă (Anthus pratensis), cinteza de iarnă (Fringilla montifringilla), inărița (Acanthis flammea), pitulicea fluierătoare (Phylloscopus trochilus) și privighetoarea cu gușă albastră (Luscinia svecica). Dintre păsările migratoare care cuibăresc pe munte se evidențiază ploierul auriu (Pluvialis apricaria), iar dintre răpitoare șorecarul încălțat (Buteo lagopus), vânturelul roșu (Falco tinnunculus), ciuhurezul undulat (Surnia ulula) și ciuful de câmp (Asio flammeus)[19].
În vestul masivului Jotunheimen, din care face parte și vârful Galdhøpiggen, există o zonă populată de reni sălbatici, cu un efectiv de aproximativ 400 de exemplare[20], iar în estul masivului se găsesc turme de reni domesticiți, cu efectiv total de câteva mii de exemplare[21]. În majoritatea lacurilor și râurilor trăiesc păstrăvi (Salmo trutta), iar în râurile de munte se mai găsesc somoni (Salmo salar) și vidre de râu (Lutra lutra)[18].
Timp de mulți ani, geologii nu au știut că Galdhøpiggen era cel mai înalt vârf montan din Norvegia, recordul de altitudine fiindu-i atribuit vârfului Snøhetta din lanțul montan Dovrefjell, vizibil pe ruta Oslo-Trondheim. Prin urmare, nu au existat încercări de cucerire a vârfului Galdhøpiggen, în timp ce Snøhetta a fost escaladat pentru prima dată în 1798, în cadrul unei călătorii științifice în zonă. În 1844, geologul și alpinistul norvegian Baltazar Mathias Keilhau[lower-alpha 4] a întreprins două încercări nereușite de a ajunge pe vârf. Într-una dintre dintre acestea, a atins un vârf care a fost numit ulterior Keilhaus topp (2.355 m), foarte aproape de Galdhøpiggen, dar condițiile atmosferice aspre l-au forțat să se întoarcă[7][9].
Până în 1981, Glittertinden a fost considerat cel mai înalt vârf montan din Norvegia datorită ghețarului de vârf[lower-alpha 5] care acoperea vârful stâncos situat la o altitudine de 2.452 m. În ultimele decenii, cupola de gheață de pe Glittertinden s-a topit, drept urmare vârful a pierdut considerabil în înălțime, în prezent fiind considerat al doilea cel mai înalt vârf din Norvegia și Scandinavia[22].
Subiectul primului om care a escaladat Galdhøpiggen este o problemă care poate fi dezbătută. O săgeată din epoca târzie a fierului a fost găsită pe vârf[12][13], prin urmare unul sau mai mulți oameni trebuie să fi ajuns în zona vârfului în acea perioadă preistorică.
În 1850, trei localnici din Lom au reușit să finalizeze prima ascensiune înregistrată pe vârful Galdhøpiggen: ghidul montan Steinar Sulheim, profesorul Lars Arnesen și cântărețul bisericesc Ingebrigt Flotten[7][9].
Prima femeie care a ajuns în vârf a fost fiica de 18 ani a lui Steinar Sulheim, Rønnaug Sulheim, în 1856. În 1864, Ole Røysheim și botanistul Axel Blytt au escaladat vârful dinspre Raudbergstulen prin Juvflye. În 1886, vârful Galdhøpiggen a fost atins pentru prima dată dinspre vest de către Richard Ball și Johannes Vigdal care au urcat creasta dinspre Storjuvtinden. În 1887, a avut loc prima ascensiune de iarnă reușită. Thomas Th. Heftye, Carsten Borchgrevink și Knud Vole au ajuns pe vârf în ziua de Crăciun[23].
Activitățile turistice în zona vârfului Galdhøpiggen sunt posibile pe tot parcursul anului, dar înregistrează un minim în perioada noiembrie-februarie, din cauza întunericului și a temperaturilor scăzute. Schiul de fond în perioada Paștelui și drumețiile în perioada de vară sunt foarte populare, datorită vremii temperate și perioadelor mai lungi de lumină solară. Ascensiunea pe vârful Galdhøpiggen este o activitate extrem de populară, iar traseele sunt foarte aglomerate în weekendurile de vară și sărbătorile legale[7].
Centrul estival de schi Galdhøpiggen (Galdhøpiggen sommerskisenter), numit în mod popular Juvass[27][28] este o bază alpină de sporturi de iarnă situată în apropierea cabanei Juvass, pe ghețarul Vesljuvbrean, la o altitudine de 1.850 de metri, fiind centrul de schi din Scandinavia situat la cea mai mare altitudine[29].
Baza montană dispune de o instalație de teleschi cu o capacitate de 1.200 de persoane pe oră și care măsoară 1.400 de metri lungime, ceea ce o face cea mai lungă astfel de instalație din Norvegia[30]. Ghețarul pe care este montată instalația are o suprafață de aproximativ 1.400×1.000 m, iar diferența de nivel este de aproximativ 350 de metri, terenul fiind potrivit atât pentru schi, cât și pentru snowboarding. Cabana Juvass (Juvasshytta) se află la aproximativ un kilometru de Centrul estival de schi Galdhøpiggen. Aflat la nord de vârful Galdhøpiggen, Centrul de schi este deschis doar în perioada de vară, de obicei din mai până la sfârșitul lunii octombrie[31]. În ultimii ani, ca urmare a topirii ghețarului, se folosesc tunuri de zăpadă pe tot parcursul sezonului, pentru a suplimenta zăpada naturală[32].
Seamless Wikipedia browsing. On steroids.
Every time you click a link to Wikipedia, Wiktionary or Wikiquote in your browser's search results, it will show the modern Wikiwand interface.
Wikiwand extension is a five stars, simple, with minimum permission required to keep your browsing private, safe and transparent.