Subordonare (gramatică)
From Wikipedia, the free encyclopedia
În gramatică, subordonarea este unul dintre raporturile sintactice. Se stabilește între două entități lingvistice cu funcții sintactice diferite, dintre care unul este determinat (regent), iar celălalt determinant (subordonat)[1][2][3][4]. Ca raporturi sintactice mai există coordonarea și, după unii lingviști[5], interdependența, între subiect și predicat.
Subordonare există la mai multe niveluri cu extinderi diferite: sintagmă nominală sau verbală[6], propoziție (între părți de propoziție) și frază (între propoziții)[1].
În general sunt luate în seamă ca raporturi de subordonare cel atributiv și cel completiv, iar în gramaticile limbii române și cel predicativ suplimentar[7].
Unii gramaticieni consideră subordonator și raportul apozitiv, precum și cel dintre predicat și subiect, dar alții văd în apoziție, predicat și subiect termeni autonomi[8]. După unii autori, sintagma cu apoziție poate fi concepută ca una intermediară între cele cu subordonare și cele cu coordonare[9].
La nivelul sintagmei există și determinanți abstracți. Aceștia sunt termeni subordonați, dar dintre ei, articolele nu se analizează sintactic, ci numai cuvintele determinate de ele, împreună cu ele.