Supremația dreptului
From Wikipedia, the free encyclopedia
Supremația dreptului este „autoritatea și influența dreptului în societate, mai ales atunci când este privit ca o constrângere a comportamentului individual și instituțional (deci) principiul conform căruia toți membrii unei societăți (inclusiv cei din guvern) sunt considerați egali va face referire la orice lege în schimbul celui mai mic, în societate[2] supus codurilor și proceselor juridice dezvăluite public”.[3] Expresia „Supremația dreptului” se referă la o situație politică, nu la o normă juridică specifică. Folosirea acestei fraze poate fi găsită în Marea Britanie din secolul al XVI-lea, iar în următorul secol teologul scoțian Samuel Rutherford a folosit-o în lupta împotriva dreptului divin al regilor.[4] John Locke a scris că libertatea în societate înseamnă a fi supusă numai legilor făcute de o legislatură care se aplică tuturor, o persoană fiind altfel liberă atât de restricțiile guvernamentale, cât și de cele privative asupra libertății. „Supremația legii” a fost popularizată în secolul al XIX-lea de către juristul britanic A. V. Dicey. Cu toate acestea, principiul, dacă nu sintagma însăși, a fost recunoscută de gânditori străini; de exemplu, Aristotel a scris: „Este mai corect ca legea să guverneze decât oricare dintre cetățeni”.[5]
Supremația dreptului implică faptul că fiecare persoană este supusă legii, inclusiv persoanele care sunt parlamentari, organe de drept și judecători.[6] În acest sens, el stă în contrast cu o autocrație, o dictatură sau o oligarhie în care conducătorii se află deasupra legii. Lipsa supremației dreptului se găsește atât în democrații, cât și în dictaturi, de exemplu din cauza neglijenței sau a ignorării legii, iar supremația dreptului este mai apt să se destrame dacă un guvern dispune de mecanisme corective insuficiente pentru restabilirea acestuia.