Sărăcie extremă
From Wikipedia, the free encyclopedia
Sărăcia extremă sau absolută a fost inițial definită de Organizația Națiunilor Unite în 1995 drept o stare caracterizată de lipsă severă a resurselor necesare pentru satisfacerea nevoilor umane fundamentale, incluzând alimentele, apa potabilă, instalațiile sanitare, educația și mijloacele de informare. Aceasta nu depinde doar de venituri, ci și de accesul la diferite servicii.[2] În 2018, sărăcia extremă este definită de Banca Mondială în baza unui prag internațional al sărăciei stabilit la un venit de 1,90 dolari/zi (pe baza prețurilor din 2011, echivalentul a 2,07 dolari în 2017). Raportată la prețurile practicate în SUA în 1996, acest prag este echivalent cu un câștig de 1.00 dolar pe zi, de aici și expresia utilizată frecvent: subzistență cu „mai puțin de un dolar pe zi"[3]. Marea majoritate a persoanelor aflate într-o situație de sărăcie extremă, adică aproximativ 96% dintre acestea, locuiesc în Asia de Sud, Africa Subsahariană, vestul Indiei și în regiunea Asia-Pacific; aproape jumătate trăiesc doar în India și China[4]. Începând cu 25 iunie 2018, în ciuda resurselor bogate, Nigeria a devenit capitala sărăciei din lume, cu peste 86 de milioane de cetățeni care trăiesc într-o sărăcie extremă[5][1][6].
Reducerea sărăciei extreme și a foametei a fost primul Obiectiv de Dezvoltare al Mileniului (ODM1), stabilit în anul 2001 de către 189 state membre ale Organizației Națiunilor Unite. Mai exact, ODM1 a stabilit obiectivul de reducere a ratei sărăciei extreme la jumătate până în 2015, scop ce a fost îndeplinit cu 5 ani înainte de termen. Acest obiectiv a fost creat pentru a pune capăt sărăciei de pretutindeni în toate formele sale, iar comunitatea internațională, inclusiv ONU, Banca Mondială și Statele Unite, a stabilit obiectivul de a pune capăt sărăciei extreme până în 2030.