Bodyguard (film)
film american din 1992 From Wikipedia, the free encyclopedia
Remove ads
Bodyguard[3] (1992) (denumire originală The Bodyguard) este un film american romantic-thriller cu Kevin Costner și Whitney Houston în rolurile principale. Costner interpretează rolul unui fost agent secret care este angajat ca bodyguard pentru a proteja pe Rachel Marron (Whitney Houston), o vedetă a muzicii ușoare, care este amenințată de un necunoscut. Lawrence Kasdan a scris scenariul în anii 1970, inițial pentru a fi interpretat de Steve McQueen și Diana Ross.[4] Filmul este regizat de Mick Jackson[5] și reprezintă debutul actoricesc al lui Houston, o fostă câștigătoare a premiului Grammy pentru R&B. În România a avut premiera la 23 aprilie 1993.
Remove ads
Rezumat
Rachel Marron, actriță nominalizată la Premiile Oscar și superstar al muzicii, devine ținta amenințărilor cu moartea din partea unui urmăritor obsesiv. După ce o bombă explodează în cabina ei, managerul Bill Devaney apelează la Frank Farmer, fost agent al Serviciilor Secrete și bodyguard profesionist, care făcuse parte din echipele prezidențiale ale lui Jimmy Carter și Ronald Reagan. Deși acceptă cu reticență misiunea, Frank o consideră pe Rachel o divă răsfățată, nepăsătoare față de pericolul real în care se află. Artista îl acuză la rândul ei de paranoia, nemulțumită de metodele sale stricte și intruzive de protecție. Totuși, după ce Frank îi salvează viața în timpul unei revolte izbucnite la unul dintre concertele ei, cei doi devin mai apropiați. Între timp, Tony, bodyguardul actual al lui Rachel, se simte înlăturat de noul venit, iar tensiunile culminează cu o confruntare în bucătăria artistei, unde Frank îl pune fără efort la punct.
Deși încearcă să rămână strict profesionist, Frank ajunge să aibă o relație intimă cu Rachel. A doua zi însă, el pune capăt aventurii, conștient că implicarea personală i-ar afecta capacitatea de a o proteja. Rănită și frustrată, Rachel începe să sfideze regulile de securitate impuse de el. La o petrecere din Miami, pentru a-l provoca pe Frank, ea flirtează cu fostul său coleg din Serviciile Secrete, Greg Portman, dar renunță repede, deranjată de atitudinea agresivă a acestuia. Când primește un telefon amenințător de la hărțuitor, Rachel înțelege în sfârșit cât de gravă este situația și cât de mult depinde de încrederea deplină în Frank. În încercarea de a o proteja, Frank o duce pe Rachel, împreună cu fiul ei Fletcher, sora mai mare Nicki și șoferul Henry, la cabana tatălui său, Herb, situată într-o zonă montană, pe malul unui lac.
A doua zi, Frank reușește să-l salveze pe Fletcher dintr-o barcă cu motor chiar înainte ca aceasta să explodeze. În acea seară, după ce securizează casa, Nicki, aflată sub influența alcoolului și copleșită de furie la gândul că nepotul ei ar fi putut muri, mărturisește că, orbită de gelozie, a angajat un asasin pentru a o ucide pe Rachel. Totuși, scrisorile de amenințare proveneau dintr-o altă sursă, apărând încă dinaintea planului ei. Nicki plătise deja integral, dar nu cunoștea identitatea celui trimis să ucidă. În acel moment, asasinul pătrunde prin efracție în casa întunecată și o împușcă mortal pe Nicki. Frank îl urmărește prin pădure și trage asupra lui, însă ratează, iar criminalul reușește să scape. Ulterior, Frank află că urmăritorul care o amenințase pe Rachel fusese deja prins în acea zi și se afla în arest la momentul crimei.
La câteva zile după înmormântarea lui Nicki are loc ceremonia Premiilor Oscar. Pentru a-i oferi siguranță, Frank îi dă lui Rachel un buton de panică disimulat într-o cruciuliță, care să-l alerteze imediat în caz de pericol. Totuși, numeroase defecțiuni tehnice din culise îl împiedică să supravegheze atent evenimentul. În timpul unei prezentări, Rachel se blochează pe scenă și fuge furioasă, acuzându-l pe Frank că o expune ridicolului prin măsurile lui exagerate de securitate. Mai târziu însă, ea este anunțată câștigătoare a premiului pentru cea mai bună actriță. În timp ce urcă pe scenă să-și ridice trofeul, adevărata amenințare se dezvăluie: Greg Portman, deghizat în bodyguardul gazdei ceremoniei, este asasinul plătit. Frank îl observă exact în momentul în care își ascunde arma în cameră și se pregătește să tragă. Fără ezitare, el aleargă pe scenă și se aruncă în fața lui Rachel, încasând glonțul care îi era destinat. Haosul cuprinde sala, iar Portman își ridică din nou arma pentru a o viza pe Rachel, dar este împușcat mortal chiar de Frank, în ciuda rănii grave. În timp ce Rachel strigă după ajutor și încearcă să-l țină treaz, Frank se prăbușește, pierzându-și încet cunoștința.
Frank supraviețuiește rănilor și, la scurt timp după, își ia rămas-bun de la Rachel la aeroport, conștienți amândoi că povestea lor nu poate continua. Totuși, pe măsură ce avionul prinde viteză pe pistă, Rachel cere oprirea de urgență, sare afară și se întoarce în grabă pentru a-l săruta pe Frank, cu pasiune și disperare, pentru ultima oară. Mai târziu, Rachel interpretează pe scenă melodia „I Will Always Love You”, în timp ce, în alt loc, Frank participă la o cină anuală, deja concentrat pe următoarea misiune. Un preot poartă la piept o cruce identică cu cea pe care Frank i-o dăduse lui Rachel, semn al protecției și al legăturii lor de neuitat.
Remove ads
Distribuție
- Kevin Costner este Frank Farmer
- Whitney Houston este Rachael Marron
- Gary Kemp este Sy Spector
- Bill Cobbs este Bill Devaney
- Ralph Waite este Herb Farmer
- Tomas Arana este Greg Portman
- Debbie Reynolds - în rolul său
- Richard Schiff este Skip Thomas
- Christopher Birt este Henry
- DeVaughn Nixon este Fletcher Marron
- Michele Lamar Richard este Nikki Marron
- Nathaniel Parker este Clive Healy
- Mike Starr este Tony
- Rollin Jarrett este reporterul din Miami
- Robert Wuhl este gazda premiilor Oscar
- David Foster este dirijorul premiilor Oscar
Remove ads
Producție
Lawrence Kasdan, fost copywriter în publicitate, își dorea cu ardoare să pătrundă în lumea filmului. Timp de opt ani a scris câte un scenariu pe an, printre ele aflându-se și The Bodyguard, pe care spune că l-a conceput având ca inspirație filmul Yojimbo (Garda de corp) și imaginându-l pe Steve McQueen în rolul principal.[6] „Mă interesa tipologia omului care ar accepta o astfel de slujbă: să fie dispus să-și riște viața pentru un salariu, pentru cineva de care poate nici nu-i pasă – ba chiar pentru cineva față de care ar putea avea sentimente negative”, mărturisea Kasdan.[7] El consideră că The Bodyguard a fost primul scenariu cu adevărat reușit pe care l-a scris.
Kasdan a scris scenariul în 1975, iar acesta i-a adus un agent, însă vânzarea a durat doi ani – spune el – fiind refuzat de 67 de persoane. În cele din urmă, scenariul a fost cumpărat de John Calley pentru 20.000 de dolari, care l-a recomandat pe John Boorman pentru regie. Kasdan îl admira pe Boorman și a călătorit împreună cu el în Irlanda, unde au elaborat un plan pentru un nou film. „L-a schimbat complet, dar tot l-am iubit”, a mărturisit Kasdan.[8]
Steve McQueen a fost aproape să obțină rolul principal al lui Frank Farmer, personajul fiind inspirat de el.[9] Însă, până în 1977, starea sa de sănătate se înrăutățise, făcând aproape imposibilă implicarea într-un film, deși avea să mai joace în încă trei producții înainte de a muri, în 1980, din cauza unui cancer inoperabil.[10]
În noiembrie 1978, filmul a început cu Ryan O'Neal și Diana Ross în rolurile principale, după ce chiar O'Neal i-a sugerat lui Ross să accepte rolul.[10][11] Cei doi fuseseră implicați într-o scurtă aventură romantică, începută la scurt timp după divorțul amiabil al lui Ross de primul său soț, Robert Ellis-Silberstein. La momentul respectiv, Ross, nominalizată la Premiul Oscar pentru interpretarea din Lady Sings the Blues, se confrunta cu recenzii negative pentru rolul său din eșecul de critică și box-office The Wiz. Actrița a avut numeroase obiecții față de scenariu, dezaprobând scenele nud, violența, utilizarea muzicii și chiar titlul filmului.[10]
În august 1979, Diana Ross s-a retras din proiect, ceea ce a aruncat filmul din nou într-un lung și dificil proces de dezvoltare.[8][10][12] Nu după mult timp, Ryan O'Neal a încheiat și relația lor amoroasă și a dat vina pe Ross pentru întârzierea producției, susținând că artista de la Motown „se folosea de reputația ei de divă”.[10]
Asocierea lui Whitney Houston cu Bodyguard datează din mijlocul anilor 1980, când producția a fost reluată pentru scurt timp. Conform ediției din 20 decembrie 1986 a revistei Billboard, „știrile de presă indică faptul că Houston își va face debutul cinematografic alături de Clint Eastwood în Bodyguard”.[13] Deși această combinație a fost mai mult o speculație media, se spune că Houston a rămas alegerea preferată pentru rolul principal.[10]
După ce Kasdan și-a făcut debutul regizoral de succes cu Body Heat, i s-a cerut să regizeze Bodyguard, dar a fost reticent, preferând să se ocupe de The Big Chill. Kevin Costner a citit scenariul pentru Bodyguard când filma Silverado cu Kasdan și a fost entuziasmat. Cei doi au decis să-l producă împreună.
Producătorii au fost de acord cu alegerea lui Whitney Houston pentru rolul lui Rachel Marron, pe măsură ce, la sfârșitul anilor 1980, s-a început lucrul la un scenariu rescris. Houston nu a fost contactată decât în 1990 de Kevin Costner, care a invitat-o personal să accepte rolul. Artista, care până atunci avusese doar apariții scurte în sitcomuri precum Gimme a Break! și Silver Spoons, intenționa să accepte mai întâi roluri mici pentru a-și construi cariera, dar a fost de acord să citească scenariul. Inițial, după lectură, a rămas reticentă, însă, după ce Costner i-a promis sprijin pe durata filmărilor, Houston a acceptat în cele din urmă. Succesul în filme precum Incoruptibilii și Robin Hood, prințul hoților, îi oferise lui Costner popularitatea necesară pentru a realiza Bodyguard.[8] În aprilie 1991, el a anunțat oficial că va juca alături de Houston.[14]
Filmările au început în Los Angeles în noiembrie 1991, desfășurându-se și în alte locații precum Long Beach (California), Miami (Florida) și Fallen Leaf Lake (California). Pentru secvența culminantă a Premiilor Oscar, Academia Americană a Artelor și Științelor Filmului a permis folosirea numelui premiului, dar nu și a trofeelor propriu-zise. Pe 3 ianuarie 1992, un accident tragic a avut loc pe platourile de filmare din centrul Los Angeles-ului: William Vitagliano, șofer în vârstă de 33 de ani, a fost prins între două macarale care transportau echipamente de iluminat și a decedat la spital din cauza rănilor suferite.[15][16] Ulterior, au fost intentate acțiuni în justiție împotriva producătorilor de ascensoare, ceea ce a condus la o înțelegere extrajudiciară.
Remove ads
Receptare critică
Agregatorul de recenzii Rotten Tomatoes raportează o rată de aprobare de 38% pe baza a 50 de recenzii, cu un scor mediu de 5,2/10. Potrivit criticilor, „Bodyguard este un film siropos și melodramatic, cu momente ocazionale de electrizare datorate lui Whitney Houston.”[17] Pe Metacritic, filmul are un scor de 38 din 100, pe baza recenziilor a 20 de critici, ceea ce indică „recenzii în general nefavorabile”.[18] În schimb, publicul chestionat de CinemaScore i-a acordat nota „B+” pe o scară de la A+ la F.[19]
Owen Gleiberman de la Entertainment Weekly a comentat: „A spune că Houston și Costner nu reușesc să aprindă scântei ar fi o exprimare blândă.” El a adăugat că filmul „reușește să ne prezinte două icoane ale vedetelor independente care se străduiesc din greu să pară că se doresc unul pe celălalt. E ca și cum ai privi două statui încercând să se împerecheze.”[20] În schimb, Roger Ebert i-a acordat filmului trei din patru stele, scriind: „Filmul conține într-adevăr o poveste de dragoste, dar este genul de pasiune rezervată care se dezvoltă între doi oameni care petrec mult timp păstrându-și prioritățile clare.”[21]
Filmul este inclus în The Official Razzie Movie Guide al fondatorului premiilor Zmeura de Aur, John Wilson, fiind considerat unul dintre cele mai plăcute 100 de filme „proaste” realizate vreodată.[22]
Box office
În Statele Unite și Canada, Bodyguard a avut premiera pe 25 noiembrie 1992, în 1.717 cinematografe, înregistrând în weekendul de deschidere încasări de 16,6 milioane de dolari și clasându-se pe locul trei.[23] Filmul a rămas 10 săptămâni în Top 10 și a acumulat în cele din urmă 121,9 milioane de dolari pe plan intern și 410,9 milioane de dolari la nivel mondial, încasările internaționale stabilind un record pentru Warner Bros.[24] În Regatul Unit, a înregistrat o deschidere record de Crăciun, cu 2 milioane de dolari în weekend, pe 258 de ecrane, iar în Australia a stabilit un record de 4,36 milioane de dolari australieni în săptămâna de debut, pe 144 de ecrane, depășind recordul anterior al Crocodile Dundee II. De asemenea, filmul a stabilit recordul pentru cel mai bun weekend de deschidere în Danemarca și a devenit filmul Warner Bros. cu cele mai mari încasări din Japonia, depășind 21 de milioane de dolari. În 1992, a fost al șaptelea film cu cele mai mari încasări în Statele Unite și Canada și al doilea la nivel mondial, după Aladdin, care, curios, a avut premiera în aceeași zi.[25][26] La acea vreme, Bodyguard se situa pe locul zece în topul filmelor cu cele mai mari încasări din toate timpurile.
Remove ads
Premii
Două melodii din film, „Run to You” și „I Have Nothing”, au fost nominalizate la Premiul Oscar pentru cea mai bună melodie originală.[27] Coloana sonoră a primit patru nominalizări la premiile Grammy, câștigând trei dintre ele, inclusiv premiul pentru Albumul Anului, pentru albumul omonim.[28] Filmul a fost, de asemenea, nominalizat la mai multe premii MTV Movie Awards,[29] Image Awards,[30] BMI Film & TV Awards, precum și la un premiu Golden Screen în Germania și la un premiu al Academiei de Film din Japonia.[31]
Filmul a primit șapte nominalizări la Premiile Zmeura de Aur, inclusiv pentru Cel mai prost film, Cel mai prost actor (pentru Kevin Costner) și Cel mai prost actor (pentru Whitney Houston).[32] Houston a fost nominalizată și la categoria Cel mai prost star nou, iar tunsoarea lui Costner a fost, de asemenea, menționată. Cu toate acestea, Bodyguard nu a câștigat la nicio categorie.[33]
În 2004, Institutul American de Film a clasat versiunea din film a piesei „I Will Always Love You” pe locul 65 în lista AFI's 100 Years...100 Songs.[34]
Remove ads
Note
Legături externe
Wikiwand - on
Seamless Wikipedia browsing. On steroids.
Remove ads