Castor
gen de rozătoare From Wikipedia, the free encyclopedia
Remove ads
Castorii (genul Castor) sunt rozătoare mari, semiacvatice, din emisfera nordică. Există două specii: castorul american (Castor canadensis) și brebul (Castor fiber). Castorii sunt a doua cea mai mare rozătoare extantă, după capibara, cântărind până la 50 kg. Au corpuri robuste, cu capete mari, incisivi lungi, asemănători dălților, blană maro sau gri, labe frontale asemănătoare mâinilor, labe posterioare palmate, și cozi plate și solzoase. Cele două specii diferă prin forma craniului și a cozii, precum și prin culoarea blănii. Castorii pot fi găsiți într-o serie de habitate de apă dulce, cum ar fi râuri, pâraie, lacuri și iazuri. Sunt erbivori, consumând scoarță de copac, plante acvatice, ierburi și rogoz.
Pentru alte sensuri, vedeți Castor (dezambiguizare).
Castorii construiesc baraje și adăposturi folosind ramuri de copaci, vegetație, pietre și noroi; ei rod copacii pentru a obține material de construcție. Barajele restricționează fluxul apei, formând iazuri, iar adăposturile servesc ca refugii. Infrastructura lor creează zone umede utilizate de multe alte specii, și, datorită efectului lor asupra altor organisme din ecosistem, castorii sunt considerați o specie-cheie. Sunt crepusculari spre nocturi, și au o durată de viață în jur de 10 ani. Masculii și femelele adulte trăiesc în perechi monogame împreună cu puii lor. După primul an, puii își ajută părinții să repare barajele și vizuinele; frații mai mari pot ajuta, de asemenea, la creșterea puilor nou-născuți. Castorii își marchează teritoriul folosind movile mirositoare făcute din noroi, resturi și castoreum – o substanță lichidă secretată prin sacurile uretrale ale animalului. Castorii își pot recunoaște rudele după secrețiile glandelor anale, și sunt dispuși să îi tolereze ca vecini.
De-a lungul istoriei, castorii au fost vânați pentru blana, carnea și castoreumul lor. Castoreumul a fost utilizat în medicină, parfumuri și aromatizarea alimentelor, iar blănurile de castor au reprezentat un motor important al comerțului. Înainte de introducerea măsurilor de protecție în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, vânătoarea excesivă aproape că a exterminat ambele specii. De atunci, populațiile s-au redresat, și au fost reintroduse, inclusiv în România, castorii fiind incluși pe Lista Roșie a IUCN ca specie cu risc redus. În cultura umană, castorul simbolizează hărnicia, în special în legătură cu construcțiile; este animalul național al Canadei.
Remove ads
Taxonomie
Carl Linnaeus a introdus numele genului Castor, precum și epitetul specific fiber pentru specia eurasiatică.[6] Zoologul german Heinrich Kuhl a introdus C. canadensis în 1820.[7] Mulți oameni de știință au considerat ambele denumiri sinonime pentru aceeași specie până în anii 1970,[8][9] când au devenit disponibile dovezi cromozomiale care confirmau că cele două specii sunt separate, cea eurasiatică având 48 de cromozomi, iar cea americană 40. Diferența dintre numărul de cromozomi împiedică încrucișarea între ele.[10] Au fost clasificate 25 de subspecii pentru C. canadensis, și 9 pentru C. fiber.[6][7]
Există două specii existente: castorul american (Castor canadensis) și castorul eurasiatic (C. fiber), numit și breb. Castorul eurasiatic are un craniu mai alungit, cavități nazale triunghiulare (spre deosebire de cele pătrate ale speciei nord-americane), o blană de culoare mai deschisă și o coadă mai îngustă.[11]
Remove ads
Caracteristici
Castorii sunt a doua cea mai mare rozătoare vie, după capibara. Au o lungime a capului și a corpului de 80-120 cm, cu o coadă de 25-50 cm, o înălțime la greabăn de 30-60 cm, și cântăresc în general 11–30 kg, dar pot ajunge și la 50 kg.[9] Masculii și femelele sunt aproape identici din punct de vedere fizic.[12] Corpurile lor sunt aerodinamice, ca ale mamiferelor marine, iar constituția lor robustă le permite să tragă greutăți mari. Blana unui castor are 12.000–23.000 de fire de păr/cm2, și are rolul de a menține animalul încălzit, de a-l ajuta să plutească în apă, și de a-l proteja împotriva prădătorilor. Părul de protecție are o lungime de 5-6 cm, și este de obicei de culoare maro-roșcat, dar poate varia de la ocru la aproape negru. Castorii năpârlesc în fiecare vară.[9][13]
Castorii au cranii mari, cu mușchi puternici pentru mestecat. Au patru incisivi în formă de daltă, care continuă să crească pe tot parcursul vieții. Incisivii sunt acoperiți cu un smalț gros, de culoare portocalie sau roșu-maroniu, datorită compușilor de fier.[14][15] Incisivii inferiori au rădăcini aproape la fel de lungi ca întreaga mandibulă. Ochii, urechile și nările sunt dispuse astfel încât să poată rămâne deasupra apei în timp ce restul corpului este sub apă. Buzele unui castor se pot închide în spatele incisivilor, împiedicând apa să intre în gură în timp ce taie și mușcă obiecte atunci când sunt scufundați.[16][17]
Picioarele din față ale castorului sunt îndemânatice, permițându-le să apuce și să manipuleze obiecte și hrană, precum și să sape. Picioarele din spate sunt mai mari și au membrane între degete, iar al doilea deget din interior are o „unghie dublă” folosită pentru îngrijire.[17][18] Castorii pot înota cu 8 km/h;[19] numai picioarele din spate cu membrane sunt folosite pentru înot, în timp ce picioarele din față se pliază sub piept.[17]
În comparație cu multe alte rozătoare, creierul castorului are un hipotalamus mult mai mic decât telencefalul, ceea ce indică un creier relativ avansat, cu o inteligență superioară. Cerebelul este mare, permițând animalului să se miște într-un spațiu tridimensional (cum ar fi sub apă), similar cu veverițele care se cațără în copaci. Neocortexul este dedicat în principal simțului tactil și auzului. Simțul tactil este mai dezvoltat la buze și mâini decât la mustăți și coadă. Vederea castorului este relativ slabă; ochiul castorului nu vede la fel de bine sub apă ca ochiul vidrei. Castorii au un simț al mirosului dezvoltat, pe care îl folosesc pentru a detecta prădătorii terestri, și pentru a inspecta urmele de hrană și alți indivizi.[20]
Castorii pot să-și țină respirația până la 15 minute, dar de obicei rămân sub apă nu mai mult de cinci sau șase minute.[21] Scufundările durează de obicei mai puțin de 30 de secunde, și nu depășesc de obicei 1 m adâncime.[22]
Remove ads
Ecologie și comportament
Castorii trăiesc în ecosisteme de apă dulce, cum ar fi râuri, pâraie, lacuri și iazuri. Apa este cea mai importantă componentă a habitatului castorilor; aceștia înoată și se scufundă în ea, și le oferă refugiu împotriva prădătorilor terestri. De asemenea, apa restricționează accesul la casele lor, și le permite să mute mai ușor materialele de construcție. Castorii preferă pâraiele cu curgere mai lentă, de obicei cu o pantă (înclinație) de un procent, deși s-a observat că folosesc și cursuri cu pante de până la 15 procente. Castorii se găsesc mai des în pâraie mai largi decât în cele mai înguste. De asemenea, preferă zonele fără inundații regulate, și pot abandona o locație pentru ani de zile după o inundație semnificativă.[23]
Castorii aleg de obicei peisaje plate, cu vegetație diversă, aproape de apă. Castorii americani preferă copacii aflați la 60 m sau mai puțin de apă, dar vor cutreiera câteva sute de metri pentru a găsi mai mulți. Castorii au fost observați și în zone montane. Castorii care se dispersează vor folosi temporar anumite habitate înainte de a-și găsi casa ideală. Acestea includ pâraie mici, mlaștini temporare, șanțuri și curți. Aceste locuri nu dispun de resurse importante, astfel încât animalele nu rămân acolo permanent. Castorii s-au stabilit din ce în ce mai mult în sau în apropierea mediilor create de om, inclusiv zone agricole, suburbii, terenuri de golf și centre comerciale.[24]
Castorii au nevoie de copaci și arbuști pe care să-i folosească ca material de construcție pentru baraje, care restricționează curgerea apei pentru a crea un iaz în care să trăiască, și pentru adăposturi, care le servesc ca refugiu împotriva prădătorilor și intemperiilor. Fără astfel de materiale, sau când adăposturile nu sunt necesare, castorii sapă vizuini în maluri pentru a trăi. Construcția barajelor începe la sfârșitul verii sau la începutul toamnei, iar castorii le repară ori de câte ori este nevoie. Castorii pot tăia copaci cu o lățime de până la 15 cm în mai puțin de 50 de minute. Copacii mai groși, cu o lățime de 25 cm sau mai mult, pot să nu cadă timp de ore întregi.[25][26] Când rod un copac, castorii alternează mușcăturile cu partea stângă și dreaptă a gurii. Ramurile copacilor sunt apoi tăiate și transportate la destinație cu ajutorul mușchilor puternici ai fălcilor și gâtului. Alte materiale de construcție, precum noroiul și pietrele, sunt ținute de membrele din față, și strânse între bărbie și piept.[27]
Dietă
Castorii au o dietă erbivoră și generalistă. În timpul primăverii și verii, se hrănesc în principal cu plante erbacee, cum ar fi frunze, rădăcini, ierburi, ferigi, nuferi, papură și stuf. În timpul toamnei și iernii, mănâncă mai multă scoarță și cambiu din plante lemnoase; speciile de arbori și arbuști consumate includ plopul, mesteacănul, stejarul, cornul, salcia și arinul.[9][28][29] Există unele dezacorduri cu privire la motivul pentru care castorii selectează anumite plante lemnoase; unele cercetări au arătat că aceștia aleg mai frecvent speciile care sunt mai ușor de digerat,[30] în timp ce altele sugerează că aceștia se hrănesc în principal în funcție de dimensiunea tulpinii.[31] Castorii pot ascunde hrana pentru iarnă, stivuind lemnul în cea mai adâncă parte a iazului, unde nu poate fi atins de alte animale erbivore. Această ascunzătoare este cunoscută sub numele de „plută”; când partea superioară îngheață, se formează un „capac”.[29][9] Castorul accesează pluta înotând sub gheață. Multe populații brebi nu construiesc plute, ci se hrănesc pe uscat în timpul iernii.[9]
Structură socială și reproducere
Nucleul organizării sociale a castorilor este familia, care este compusă dintr-un mascul adult și o femelă adultă într-o pereche monogamă, și descendenții lor. Familiile de castori pot avea până la zece membri; grupurile de această dimensiune necesită mai multe vizuini.[32] Îngrijirea reciprocă și luptele jucăușe mențin legăturile între membrii familiei, iar agresivitatea între indivizi este neobișnuită.[17]
Castorii adulți se împerechează cu partenerii lor, deși înlocuirea partenerului pare a fi un lucru comun. Un castor care își pierde partenerul va aștepta să apară altul. Ciclurile de estru încep la sfârșitul lunii decembrie și ating apogeul la mijlocul lunii ianuarie. Femelele pot avea două până la patru cicluri de estru pe sezon, fiecare durând între 12 și 24 de ore. Perechea se împerechează de obicei în apă, și, într-o măsură mai mică, în vizuină, timp de jumătate de minut până la trei minute.[33]
Până la patru pui se nasc primăvara și vara, după o gestație de trei sau patru luni.[17][34] Puii de castor sunt precociali, au haina de blană completă, și pot deschide ochii la câteva zile după naștere.[29][17] Mama lor este principala îngrijitoare, în timp ce tatăl menține teritoriul. Frații mai mari dintr-o fătare anterioară joacă și ei un rol important.[35]
După naștere, puii petrec primele una-două luni în vizuină. Puii sunt alăptați timp de trei luni, dar pot mânca alimente solide încă din a doua săptămână, și se bazează pe părinți și frații mai mari pentru a le aduce hrană. În cele din urmă, puii de castor explorează în afara vizuinii, și se hrănesc singuri, dar pot urma o rudă mai în vârstă, și se pot ține de spatele acesteia.[17] După primul an, castorii tineri își ajută familiile la construcție.[9] Castorii ajung la maturitate sexuală în jurul vârstei de 1,5-3 ani.[29] Ei devin independenți la vârsta de doi ani, dar rămân cu părinții lor încă un an sau mai mult în perioadele de penurie alimentară, densitate mare a populației sau secetă.[36][37]
Remove ads
Relația cu oamenii
Castorii intră uneori în conflict cu oamenii din cauza utilizării terenurilor. Pot distruge culturile, stocurile de lemn, drumurile, șanțurile, grădinile și pășunile prin ros, mâncat, excavat și inundat.[29] Ocazional, atacă oamenii și animalele domestice, în special când sunt infectați cu rabie, pentru a-și apăra teritoriul sau când se simt amenințați.[38] Unele dintre aceste atacuri au fost fatale, cu cel puțin un deces uman.[39][40][41] Castorii pot răspândi giardioza („febra castorilor”) prin infectarea apelor,[42] deși focarele sunt mai frecvent cauzate de activitatea umană.[43]
Archibald Stansfeld „Grey Owl” Belaney a fost un pionier în conservarea castorilor la începutul secolului al XX-lea. Belaney a scris mai multe cărți, și a fost primul care a filmat în mod profesional castorii în mediul lor natural. În 1931, s-a mutat într-o cabană din lemn în Parcul Național Prince Albert din Saskatchewan, unde a fost „îngrijitorul animalelor din parc”, și a crescut o pereche de castori și pe cei patru pui ai acestora.[44]
Utilizare comercială
Castoreumul, folosit în medicina și parfumeria premodernă
Pălăriile tricorn din piele de castor reflectau bogăția generată de comerțul cu blănuri din America de Nord.
Castorii au fost vânați, prinși în capcane și exploatați pentru blana, carnea și castoreumul lor. Deoarece animalele staționau de obicei într-un singur loc, vânătorii le puteau găsi cu ușurință, și ucide.[45] Mulți oameni din epoca premodernă credeau în mod eronat că substanța castoreum era produsă de testiculele masculului, și că femelele erau hermafrodite. Fabulele lui Esop descriu castori care își rod testiculele pentru a se proteja de vânători, ceea ce este imposibil, deoarece testiculele castorului sunt interne. Acest mit a persistat timp de secole, fiind negat de medicul francez Guillaume Rondelet în anii 1500.[46][47]
Castoreumul era utilizat în diverse scopuri medicale; Pliniu cel Bătrân îl promova ca tratament pentru probleme stomacale, flatulență, convulsii, sciatică, vertij și epilepsie. El afirma că acesta putea opri sughițurile când era amestecat cu oțet, durerile de dinți când era amestecat cu ulei (administrat în urechea de pe aceeași parte cu dintele), și putea fi utilizat ca antivenin. Substanța a fost prescrisă în mod tradițional pentru tratarea isteriei la femei, care se credea că era cauzată de un uter „toxic”.[48] Proprietățile castoreumului au fost atribuite acumulării de acid salicilic din salcie și plop în dieta castorului, și au un efect fiziologic comparabil cu cel al aspirinei.[9][49] În prezent, utilizarea medicală a castoreumului a scăzut, și se limitează în principal la homeopatie.[9] Substanța este utilizată și ca ingredient în parfumuri și tincturi, precum și ca aromă în alimente și băuturi.[9][50]
Diverse grupuri de nativi americani au vânat castori pentru hrană de-a lungul istoriei,[51] preferând carnea acestora în detrimentul altor tipuri de carne roșie datorită conținutului ridicat de calorii și grăsimi, animalele rămânând grase în timpul iernii, când erau vânate cel mai mult. Oasele erau folosite pentru fabricarea uneltelor.[52][51] În Europa medievală, Biserica Catolică considera castorul ca fiind pe jumătate mamifer și pe jumătate pește, și le permitea credincioșilor să mănânce coada solzoasă în zilele fără carne de vineri din timpul Postului Mare.[53]
Pieile de castor erau folosite pentru confecționarea pălăriilor. Numărul de piei necesare depindea de tipul pălăriei, pălăriile Cavalier și Puritan necesitând mai multă blană decât jobenele.[54] La sfârșitul secolului al XVI-lea, europenii au început să comercializeze blănuri nord-americane din cauza lipsei taxelor sau tarifelor pe continent, și a declinului animalelor cu blană în țara lor. Pieile de castor au provocat sau au contribuit la Războaiele castorilor, Războiul regelui William și Războiul franco-indian. Pentru europenii din America de Nord, comerțul cu blănuri a fost un motor al explorării și expansiunii spre vest pe continent, precum și al contactului cu popoarele native, care făceau comerț cu ei.[55][56][57] Comerțul cu blănuri a atins apogeul între 1860 și 1870.[58] Comercializarea contemporană a blănurilor nu este la fel de profitabilă din cauza inițiativelor de conservare și a campaniilor pentru drepturile animalelor.[9][59]
Folclor și cultură
Castorul a fost folosit pentru a reprezenta productivitatea, comerțul, tradiția, masculinitatea și respectabilitatea.
Miturile amerindiene subliniază priceperea și hărnicia castorului. În mitologia poporului Haida, castorii descind din Femeia-Castor, care a construit un baraj pe un pârâu în timp ce soțul ei era plecat la vânătoare, și a dat naștere primilor castori. Într-o poveste Cree, Marele Castor și barajul său au provocat un potop de proporții biblice.[60] Castorii au apărut ca însoțitori în unele povestiri, inclusiv într-o poveste Lakota în care o tânără femeie fuge de soțul ei rău cu ajutorul castorului său de companie.[61]
Europenii au considerat întotdeauna brebii ca fiind animale fantastice, datorită naturii lor amfibie. Ei i-au descris cu dinți exagerați, asemănători cu colții, corpuri asemănătoare cu ale câinilor sau porcilor, cozi de pește și testicule vizibile. Castorii au apărut și în literatură, cum ar fi în Divina Comedie a lui Dante Alighieri și în scrierile lui Athanasius Kircher, care a scris că pe Arca lui Noe castorii erau adăpostiți lângă o cadă plină cu apă, care era folosită și de sirene și vidre.[62] Soții Castor sunt personaje principale în romanul de fantezie Leul, Vrăjitoarea și dulapul al lui C. S. Lewis.[63]
Castorul este asociat de mult timp cu Canada, apărând pe primul timbru poștal ilustrat emis în coloniile canadiene în 1851, numit „Three-Penny Beaver” (Castorul de trei penny). A fost declarat animal național în 1975. Castorul a fost folosit în mod obișnuit pentru a reprezenta Canada în caricaturile politice, de obicei pentru a o arăta ca o națiune prietenoasă, dar relativ slabă.[64] În Statele Unite, castorul este animalul oficial al statelor New York și Oregon.[65]
Remove ads
Starea de conservare
Lista roșie a mamiferelor IUCN clasifică ambele specii de castori ca fiind puțin amenințate.[66][67] Castorul american este răspândit în cea mai mare parte a Statelor Unite și Canadei, și poate fi întâlnit și în nordul Mexicului. Specia a fost introdusă în Finlanda în 1937 (și apoi s-a răspândit în nord-vestul Rusiei), și în Țara de Foc, Patagonia, în 1946.[66] Începând cu 2019, populația de castori americani introdusă în Finlanda s-a apropiat de habitatul castorului eurasiatic.[68]
Aria de răspândire a brebului a inclus în trecut o mare parte din Eurasia, dar a fost decimată de vânătoare la începutul secolului al XX-lea. În Europa, brebii au fost reduși la populații fragmentate, numărul total al lor fiind estimat la 1.200 de indivizi pentru Ron în Franța, Elba în Germania, sudul Norvegiei, râul Neman și bazinul Niprului din Belarus, și râul Voronej din Rusia. De atunci, brebul a recolonizat părți din arealul său anterior, ajutat de politici de conservare și reintroducere. Populațiile de brebi se întind acum în Europa de Vest, Centrală și de Est, în vestul Rusiei și în peninsula Scandinavă.[67]
În România, brebii au fost vânați până la extincție în secolul al XIX-lea. Între 1998 și 2003, specia a fost reintrodusă prin eliberarea a 182 de exemplare pe râurile Olt, Mureș și Ialomița. Reintroducerea s-a dovedit eficientă, iar populația de brebi din România a ajuns la aproximativ 1.500 de indivizi în perioada 2009–2013.[69][70]
Remove ads
Note
Bibliografie
Legături externe
Wikiwand - on
Seamless Wikipedia browsing. On steroids.
Remove ads