Crăciun
sărbătoare creștină From Wikipedia, the free encyclopedia
Remove ads
Crăciunul sau Nașterea Domnului se sărbătorește anual în cinstea nașterii Domnului Iisus Hristos pe data de 25 decembrie.[a] Este o sărbătoare religioasă și culturală importantă pentru milioane de oameni din întreaga lume, una dintre cele mai semnificative sărbători liturgice ale creștinismului, iar tradițiile asociate variază în funcție de confesiune.
Pentru alte sensuri, vedeți Crăciun (dezambiguizare).
În Biserica Ortodoxă, pregătirile pentru Crăciun încep cu Postul Crăciunului, o perioadă de patruzeci de zile de post și rugăciune, în timp ce Biserica Catolică sărbătoresc acest timp prin Advent, o perioadă de patru săptămâni de așteptare spirituală. Crăciunul face parte din cele 12 praznice împărătești ale bisericilor de rit bizantin, având un loc central în calendarul liturgic.
În România, Crăciunul este sărbătorit timp de trei zile, cu ziua de 25 decembrie în prim-plan, urmată de a doua zi de Crăciun, pe 26 decembrie. Este o sărbătoare publică în multe țări, celebrată religios de majoritatea creștinilor și cultural de mulți necreștini, devenind un moment de bucurie care unește familiile și comunitățile într-un spirit autentic de sărbătoare.
Relatările din Noul Testament descriu Nașterea lui Iisus Hristos în Betleem, conform profețiilor mesianice. Iosif și Maria, neputând găsi loc într-un han, au fost găzduiți într-un staul, unde s-a născut Pruncul Sfânt. Îngerii au vestit nașterea păstorilor, care au răspândit vestea cu bucurie.
Stabilirea datei exacte a nașterii lui Iisus a fost îndelung discutată. În secolul al IV-lea, Biserica Creștină a fixat 25 decembrie ca dată oficială, coincizând cu solstițiul de iarnă din Imperiul Roman, la nouă luni după Bunavestire, sărbătorită pe 25 martie, zi ce marchează și echinocțiul de primăvară în calendarul roman. Majoritatea creștinilor, inclusiv cei din România, sărbătoresc Crăciunul conform calendarului gregorian. Totuși, unele Biserici Creștine Răsăritene, care folosesc calendarul iulian, sărbătoresc Crăciunul pe 25 decembrie conform acestuia, corespunzător datei de 7 ianuarie în calendarul gregorian. Pentru creștini, semnificația Crăciunului nu se rezumă la data exactă a nașterii lui Iisus, ci la credința că Dumnezeu s-a întrupat pentru a mântui omenirea prin ispășirea păcatelor.
Obiceiurile de Crăciun în România reflectă o combinație armonioasă de tradiții precreștine, creștine și influențe moderne, seculare. Printre cele mai răspândite obiceiuri se numără oferirea de cadouri, cântatul colindelor – o tradiție profund legată de spiritul sărbătorilor –, participarea la slujbele religioase, pregătirea unei mese festive și decorarea casei cu bradul de Crăciun, luminițe, ghirlande și scene ale Nașterii Domnului. În unele gospodării, în special cele catolice, dar și în mai multe familii ortodoxe sau seculare, sunt prezente elemente precum calendarele de Advent sau coronițele de Advent. Sărbătoarea este marcată și prin schimbul de felicitări, vizionarea unor filme tematice sau participarea la piese de teatru dedicate Nașterii lui Hristos, oferind un prilej de bucurie care reunește familiile și comunitățile într-un spirit autentic și cald.
De asemenea, figuri precum Moș Crăciun și Sfântul Nicolae joacă un rol central în aducerea cadourilor copiilor, fiecare fiind însoțit de propriile tradiții și legende. Crăciunul este totodată o perioadă importantă din punct de vedere economic, având un impact semnificativ asupra vânzărilor și activităților comerciale. În ultimele secole, această sărbătoare a căpătat o relevanță tot mai mare, nu doar în plan religios și cultural, ci și în cel economic.
Remove ads
Originea termenului
Mulți cercetători (Pericle Papahagi, Vasile Pârvan, Sextil Pușcariu, Theodor Capidan, Nicolae Drăganu), consideră că termenul provine din latinescul calatio cu forma sa de acuzativ calationem.[3] La romani, prin calatio se înțelegea convocarea poporului de către preoții păgâni în fiecare zi de întâi a lunii pentru anunțarea sărbătorilor din luna respectivă, și, prin extindere, sărbătoarea în general, căci cea mai importantă calatio era aceea de la 1 ianuarie. Până către sfârșitul secolului al IV-lea, nașterea lui Hristos se sărbătorea odată cu Boboteaza la 6 ianuarie, când se obișnuia să se facă anunțarea sărbătorilor de peste an (Paști etc.). Și cum celor de curând creștinați din Dacia și din sudul Dunării această anunțare li se părea apropiată de sărbătoarea păgână calatio, au denumit cu acest termen sărbătoarea creștină a nașterii lui Hristos. Datele la care se sărbătorește Crăciunul sunt orientative, pentru că nu se știe data exactă a nașterii lui Iisus.
Alți cercetători (între care Aron și Ovid Densusianu,[3] Al. Rosetti,[necesită citare] Al. Graur[necesită citare] ș.a.) derivă cuvântul Crăciun din etimonul creatio (cu acuzativul creationem, în latina vulgară creation/creatiun), deci ziua creării sau a facerii lui Isus. Deși s-ar putea obiecta că acesta ar fi o concepție ariană (care socotește că Fiul este o creatură a Tatălui), se poate răspunde că poporul care a creat termenul nu putea cunoaște (și nu se cunoaște nici acum) asemenea subtilități teologice. În reacție la această ambiguitate, elitele bisericești au înlocuit aceste termen popular cu acela de sărbătoarea Născutului (tot de origine latină), așa cum se constată în Evanghelia învățătoare din 1642 și în Cazania lui Varlaam din 1643, pe baza aceluiași termen deci cu care și celelalte limbi neolatine (romanice) – și nu numai – au derivat numele sărbătorii (franceză Noël, portugheză Natal, italiană Natale, spaniolă Navidad, engleză Nativity).
Alte etimoane latine care au fost propuse de lingviști sunt (in)carnationem (Lexiconul de la Buda), crastinum (Hasdeu 615) și Christi ieiunium (Schuchardt, Literaturblatt VII, 154). Acesta din urmă seamănă cu termenul uzual grecesc Χριστούγεννα (citit Hristúyena) însemnând Nașterea lui Hristos. Termenul apare cu diverse semnificații sau ca nume propriu în mai multe limbi care au fost în contact cu româna: limba bulgară, limba ucraineană, limba sârbă, limba rusă (rusa veche și rusa modernă).[4] O altă etimologie e legată de denumirea sărbătorii păgâne a slavilor pentru solstițiul de iarnă și anume Korochun (корочун, карачун în rusă), Kračún (în cehă și slovacă). În limba maghiară denumirea Crăciunului este Karácsony. Lexiconul de la Buda susține că termenul ar fi fost preluat pe filieră latină, din (in)carnationem, la fel ca și Crăciun, explicație fără suport științific, cuvântul maghiar provenind aproape sigur tot de la slavi.
Sorin Paliga susține că termenul Crăciun ar fi de origine daco-tracă [5] legat de sărbătorile focului cu ocazia solstițiului de iarnă. Precum și în albaneză kercu „bucată de lemn”, în italiană Ceppo („Crăciun”, dar și „creangă”/„cracă”) tot așa și în română Crăciun ar însemna „crenguță”/„crăcuță”. Aceasta posibilitate lingvistică este susținută și de obiceiul roman de a pune crenguțe / crăci de copac la casele oamenilor cu ocazia solstițiului de iarnă și a festivităților Sol Invictus.
Remove ads
Nașterea Domnului
Articol principal: Nașterea Domnului
Evanghelia canonică a lui Luca, cât și cea a lui Matei descriu pe Iisus ca fiind născut în Betleem (din Iudeea controlată de romani), din mamă fecioară. În relatarea din Evanghelia după Luca, Iosif și Maria călătoresc de la Nazaret la Betleem pentru recensământ, iar Iisus este născut acolo și pus într-o iesle.[6] Îngeri apar și declară că Iisus este un salvator al întregii omeniri și păstorii vin ca să-l adore. În relatarea lui Matei, cei trei magi urmează o stea până la Betleem pentru a aduce daruri lui Iisus, născut ca regele iudeilor. Regele Irod ordonă masacrul tuturor băieților din Betleem care au mai puțin de doi ani, dar familia lui Iisus fuge la timp în Egipt, iar mai târziu se restabilește în Nazaret.
Remove ads
Istoria sărbătorii
Perioada Antichității și Evului Mediu
În secolul al II-lea, „cele mai vechi documente bisericești” atestă că „creștinii își aminteau și celebrau nașterea Domnului”.[7] Această practică a apărut organic din devoțiunea autentică a credincioșilor, deși „nu existau opinii unanime asupra unei date fixe”.[7] Cel mai vechi document care menționează 25 decembrie ca ziua nașterii lui Iisus este Cronograful din 354 (sau Calendarul lui Filocalus), care stabilește această dată și ca ziua de naștere a lui Sol Invictus („Soarele Neînvins”), un zeu solar venerat în Imperiul Roman.[8][9][10][11] Această paralelă a fost interpretată de unii istorici ca o încercare a creștinilor de a înlocui sărbătorile păgâne cu sărbători creștine.[12]
Deși Crăciunul nu apare în listele sărbătorilor întocmite de primii scriitori creștini, precum Irineu și Tertulian,[13] istorici liturgici susțin că data de 25 decembrie a fost stabilită oficial la Roma, în jurul anului 336 d.Hr.[9] Aceasta este susținută de Papa Iuliu I, episcopul Romei între 337 și 352, care ar fi stabilit-o.[14] Pe de altă parte, Părinți ai Bisericii precum Ioan Gură de Aur, Augustin de Hipona și Ieronim confirmă această dată spre sfârșitul secolului al IV-lea.[7]
În primele secole ale creștinismului, însă, au existat opoziții semnificative față de celebrarea zilelor de naștere, inclusiv a nașterii lui Iisus.[15][12] Tertulian și Irineu, de exemplu, au respins acest obicei ca fiind o practică păgână. Aceștia preferau să celebreze martirii în ziua morții lor, considerând-o „adevărata naștere”.[12] Această opoziție reflecta o reacție împotriva festivităților păgâne, cum ar fi Saturnaliile romane, care erau caracterizate de excese și petreceri.[16]
Data de 25 decembrie coincide cu solstițiul de iarnă în Imperiul Roman,[17] iar festivalul roman Dies Natalis Solis Invicti (ziua de naștere a lui Sol Invictus) era celebrat încă din anul 274 d.Hr.[18] Alegerea acestei date a fost, probabil, una strategică, creștinii adaptând tradițiile păgâne pentru a face tranziția mai ușoară către sărbătorirea nașterii lui Iisus. Astfel, Biserica timpurie a ales să se conformeze unor festivități deja consacrate, facilitând răspândirea creștinismului printre masele deja familiarizate cu aceste tradiții.[15]
În Imperiul de Răsărit, Crăciunul era sărbătorit inițial împreună cu Epifania pe 6 ianuarie,[19][20] accentul fiind pus pe [[botezul lui Iisus, simbolizând începutul misiunii Sale divine, mai degrabă decât nașterea Sa.[21] Crăciunul a început să fie sărbătorit separat pe 25 decembrie abia spre sfârșitul secolului al IV-lea, mai întâi la Constantinopol (în 379), apoi la Antiohia (probabil în 388) și în cele din urmă la Alexandria, în secolul următor.[20][22] Iadgariul georgian, un vechi text liturgic al Bisericii Ortodoxe Georgiene, oferă o dovadă importantă că, în secolul al VI-lea, Crăciunul era sărbătorit și la Ierusalim.[23]
În aceleași vremuri, 25 decembrie era asociat cu nașterea altor zei, cum ar fi Mithra, un zeu persan, al cărui cult prezenta paralele semnificative cu creștinismul, inclusiv nașterea unui zeu salvator din fecioară – o temă comună în multe culturi.[24] În Europa de Nord, triburile germanice sărbătoreau „Yule”, un festival al renașterii soarelui, simbolizând „lumina lumii” – un titlu atribuit și lui Iisus.[25]
În Evul Mediu Timpuri, Ziua Crăciunului era adesea eclipsată de sărbătoarea Epifaniei, care, în creștinismul occidental, celebra vizita magilor. Totuși, calendarul medieval era dominat de sărbători legate de Crăciun, iar cele patruzeci de zile premergătoare Crăciunului – cunoscute sub denumirea de „Postul Crăciunului” sau „Advent” (care începea pe 11 noiembrie, la sărbătoarea Sf. Martin din Tours) – aveau rolul de pregătire spirituală pentru această sărbătoare.[26] În Italia, tradițiile fostei Saturnalii erau strâns legate de Advent.[26] În jurul secolului al XII-lea, aceste tradiții s-au mutat în perioada celor Douăsprezece Zile ale Crăciunului (25 decembrie – 5 ianuarie), cunoscută în calendarele liturgice drept „Perioada Crăciunului” sau „Cele Douăsprezece Zile Sfinte”.[26]
În anul 567, Sinodul de la Tours a instituit perioada Crăciunului, proclamând „cele douăsprezece zile de la Crăciun până la Epifanie ca o perioadă sacră și festivă” și stabilind postul de Advent ca pregătire pentru sărbătoare.[27] Aceste reglementări aveau scopul de a ajusta calendarul solar iulian la cele lunare din provinciile estice ale Imperiului Roman.[28]
De-a lungul Evului Mediu, Ziua Crăciunului a căpătat un caracter tot mai important. După ce Carol cel Mare a fost încoronat împărat pe 25 decembrie 800, Ziua Crăciunului a devenit un simbol al unității și puterii politice,[29] iar tradiția încoronării monarhilor în această zi, exemplificată de Carol cel Mare și alți regi,[30] a influențat și cultura română.
Până în Evul Mediu Clasic, Crăciunul devenise o sărbătoare de amploare, iar cronicarii menționau frecvent locațiile festive ale magnaților. În 1377, Regele Richard al II-lea al Angliei a organizat o masă de Crăciun fastuoasă, consumându-se 28 de boi și 300 de oi.[26] Măgarul de Crăciun (Yule boar) era un simbol al meselor de Crăciun, iar colindele cântate de grupuri de dansatori și cântăreți deveneau tot mai populare.[26] În paralel, obiceiurile de beție și jocuri de noroc erau criticate de unii scriitori, care le asociau cu tradițiile Saturnaliilor.[26]
În contextul românesc, influențele medievale au modelat profund percepția Crăciunului și au îmbogățit obiceiurile locale. Tradițiile de Crăciun îmbină armonios religia creștină cu obiceiuri străvechi. Cele patruzeci de zile ale Postului Crăciunului rămân un timp consacrat pregătirii spirituale, iar sărbătorile propriu-zise reprezintă o ocazie de reuniune familială. Colindele, care evocă tradițiile medievale ale sărbătorilor de iarnă, reprezintă o simbioză între obiceiurile populare și cele religioase. Preparatele din carne de porc, precum sarmalele, reflectă continuitatea tradițiilor culinare din Evul Mediu, când carnea de porc era centrală în mesele festive. În același timp, tradiția dăruirii cadourilor în Ajunul Crăciunului (24 decembrie) a fost păstrată și adaptată, preluând influențe din practicile occidentale.
În ceea ce privește influențele reformei protestante, schimbarea figurii aducătorului de daruri, de la Sfântul Nicolae la Pruncul Hristos sau Christkindl,[31] a avut un impact redus asupra tradițiilor ortodoxe românești. Totuși, elemente culturale externe sunt vizibile în anumite obiceiuri festive și în accentul tot mai pronunțat pe reuniunile de familie, care rămân un aspect central al sărbătorii Crăciunului.
Secolele al XVII-lea și al XVIII-lea
După Reforma Protestantă, multe denominațiuni creștine, precum Biserica Luterană și Biserica Anglicană, au continuat să sărbătorească Crăciunul.[34] Martin Luther a contribuit la formarea unei culturi distincte a Crăciunului în Germania, influențând ulterior obiceiurile din America de Nord.[35] În Anglia, Biserica Anglicană susținea sărbătorirea Crăciunului într-un mod mai elaborat, în contrast cu puritanii care o considerau o invenție catolică și un simbol al idolatriei.[36][37] După victoria parlamentarilor în Războiul Civil Englez, Crăciunul a fost interzis în 1647,[36][38] ceea ce a dus la revolte în mai multe orașe, inclusiv Canterbury.[36] După restaurarea monarhiei în 1660, regele Carol al II-lea a relegalizat Crăciunul în Anglia.[39]
În Scoția, însă, Crăciunul a rămas interzis până în 1712, în ciuda încercărilor regelui Iacob al VI-lea de a impune sărbătoarea.[40] Influența presbiteriană a dus la abolirea oficială a Crăciunului în 1640,[41] iar populația a continuat să ignore celebrarea acestuia până mult mai târziu.[42]
În coloniile americane, puritanii din Noua Anglie au interzis Crăciunul,[43] iar în Boston, între 1659 și 1681, sărbătoarea a fost complet interzisă.[43] În schimb, coloniștii germani din Pennsylvania, în special moravienii din Bethlehem, au sărbătorit Crăciunul cu entuziasm, introducând tradiții precum pomul de Crăciun și scenele Nativității.[44]
În Franța revoluționară, politicile anticlericale ale Cultului Rațiunii au dus la interzicerea slujbelor religioase de Crăciun și la schimbarea tradițiilor, cum ar fi redenumirea prăjiturii celor trei magi în "prăjitura egalității".[45]
În regiunile românești, sărbătorile de Crăciun erau legate de tradițiile religioase ortodoxe și de folclorul local, reflectând valorile comunitare și obiceiurile populare specifice regiunilor respective, fără a fi influențate semnificativ de conflictele confesionale sau politice din alte părți ale Europei.
Secolul al XIX-lea
La începutul secolului al XIX-lea, festivitățile de Crăciun au început să fie celebrate mai pe larg, influențate de tendințele religioase și culturale din Europa Occidentală. Mișcarea Oxford din Biserica Anglicană, care accentua importanța Crăciunului în creștinism și caritatea față de săraci,[46] a avut ecouri și în Europa Centrală și de Est. În această perioadă, și în țările românești, Crăciunul a căpătat un rol central în viața comunităților, fiind marcat de colinde, slujbe religioase și acte de generozitate față de cei nevoiași.
Scriitori precum Charles Dickens, prin opere ca Colind de Crăciun (1843), au modelat imaginea Crăciunului ca o sărbătoare a familiei, a bunăvoinței și a compasiunii.[47] Povestea sa a contribuit la popularizarea expresiei „Crăciun fericit” și la promovarea reuniunilor familiale, a spiritului de generozitate și a tradițiilor culinare festive.[48][49] Deși influențele directe din literatura engleză au ajuns mai târziu în spațiul românesc, temele de reconciliere socială și solidaritate au rezonat profund cu obiceiurile locale de ajutor reciproc și colindat. Tradițiile românești reflectă un spirit similar, vestind nașterea lui Iisus și promovând unitatea în comunitate.
Introducerea pomului de Crăciun, o tradiție de origine germană, a avut loc în prima jumătate a secolului al XIX-lea în casele familiilor nobile și burgheze din Transilvania, regiune influențată de obiceiurile austro-ungare. După ce regina Victoria și prințul Albert au popularizat tradiția pomului de Crăciun în Marea Britanie în secolul al XIX-lea,[50] aceasta a fost adoptată treptat și în Principatele Unite. Influenta regală europeană și legăturile culturale cu Occidentul au făcut ca pomul decorat cu lumânări, ornamente și daruri să devină un simbol central al sărbătorilor de iarnă în România, mai ales la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX.
În aceeași perioadă, felicitările de Crăciun au apărut în Anglia, fiind popularizate de Sir Henry Cole în 1843.[51] Acest obicei s-a răspândit rapid în întreaga Europă, iar mai târziu a fost adoptat și în România, adăugând o notă modernă tradițiilor locale. Colindele, însă, au rămas esența Crăciunului românesc. Volume precum Colinde vechi și noi, apărute la mijlocul secolului, au contribuit la păstrarea și transmiterea acestor cântece ritualice, care vestesc nașterea lui Iisus și întăresc legăturile comunitare.
Până la sfârșitul secolului, Crăciunul și-a câștigat statutul de sărbătoare neoficială în toate regiunile României, marcând o perioadă de bucurie, credință și reuniune familială. Influențele internaționale, cum ar fi poveștile lui Dickens, tradițiile legate de pomul de Crăciun, felicitările și decorurile festive, s-au împletit armonios cu colindele, mesele îmbelșugate și obiceiurile locale, pregătind terenul pentru modul în care Crăciunul este celebrat astăzi în România.
Secolele XX și XXI
În timpul Primului Război Mondial și în special (dar nu exclusiv) în 1914,[52] au avut loc o serie de armistiții informale pentru Crăciun între armatele opuse. Aceste armistiții, organizate spontan de soldați, au variat de la promisiuni de a nu trage (strigate de la distanță pentru a reduce presiunea războiului pentru o zi) la socializări prietenoase, schimburi de cadouri și chiar jocuri sportive între inamici.[53] Aceste incidente au devenit o parte binecunoscută și semi-mitologizată a memoriei populare.[54] Ele au fost descrise ca un simbol al umanității comune chiar și în cele mai întunecate situații și sunt folosite pentru a ilustra copiilor valorile Crăciunului.[55]
Sub ateismul de stat al Uniunii Sovietice, după înființarea sa în 1917, sărbătorirea Crăciunului—alături de alte sărbători creștine—a fost interzisă în spațiul public.[56] În anii 1920, 1930 și 1940, Liga Ateistilor Militanti a încurajat elevii să militeze împotriva tradițiilor de Crăciun, cum ar fi pomul de Crăciun, dar și împotriva altor sărbători creștine, inclusiv Paștele; Liga a stabilit o sărbătoare antireligioasă pe data de 31 a fiecărei luni ca înlocuitor.[57] În apogeul acestei persecuții, în 1929, de Crăciun, copiii din Moscova au fost încurajați să scuipe pe crucifixuri ca protest împotriva sărbătorii.[58] În schimb, importanța sărbătorii și toate elementele asociate, cum ar fi pomul de Crăciun și schimbul de cadouri, au fost transferate către Anul Nou.[59] Abia după dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991, persecuția a luat sfârșit, iar Crăciunul ortodox a redevenit o sărbătoare de stat pentru prima dată în Rusia după șapte decenii.[60]
În România, perioada regimului comunist a adus o marginalizare similară a sărbătorii Crăciunului, aceasta fiind înlocuită oficial de festivitățile de Anul Nou și de figura lui Moș Gerilă. Cu toate acestea, tradițiile au supraviețuit în familiile românești, iar Crăciunul a rămas un simbol al credinței și al identității culturale. După 1989, odată cu căderea regimului comunist, Crăciunul a redevenit o sărbătoare publică și un moment de celebrare a valorilor naționale și religioase.
Profesorul de istorie europeană Joseph Perry a scris că, similar, în Germania nazistă, „deoarece ideologii naziști vedeau religia organizată ca pe un inamic al statului totalitar, propagandiștii au căutat să reducă importanța—sau să elimine complet—aspectele creștine ale sărbătorii” și că „Propagandiștii promovau neobosit numeroase cântece de Crăciun nazificate, care înlocuiau temele creștine cu ideologiile rasiale ale regimului.”[61]
Pe măsură ce sărbătorile de Crăciun au început să se răspândească la nivel global, inclusiv în afara culturilor tradiționale creștine, mai multe țări majoritar musulmane au început să interzică celebrarea Crăciunului, susținând că aceasta subminează Islamul.[62] În 2023, sărbătorile publice de Crăciun au fost anulate la Betleem, orașul asociat cu nașterea lui Isus. Liderii palestinieni ai diferitelor denominațiuni creștine au citat războiul între Israel și Hamas ca motiv pentru decizia unanimă de a anula sărbătorile.[63]
Remove ads
Practici și tradiții la nivel global
Crăciunul este celebrat ca o sărbătoare majoră și ca sărbătoare legală în numeroase state din întreaga lume, inclusiv în multe dintre cele în care populația este majoritar necreștină. În cercetarea contemporană se distinge adesea între Crăciunul ca sărbătoare liturgică creștină și Crăciunul ca fenomen cultural și social globalizat, cele două dimensiuni suprapunându-se doar parțial. În anumite regiuni necreștine, celebrarea Crăciunului a fost introdusă în contextul dominației coloniale (de exemplu, în Hong Kong); în altele, prezența minorităților creștine sau influențele culturale externe au condus la adoptarea socială a sărbătorii, independent de practicarea creștinismului. State precum Japonia, unde Crăciunul este larg popular în pofida proporției reduse de creștini, au integrat numeroase elemente culturale ale sărbătorii — precum schimbul de daruri, decorarea spațiilor și pomul de Crăciun — în forme predominant secularizate.
Numeroase obiceiuri populare asociate cu Crăciunul[64] s-au dezvoltat independent de comemorarea liturgică a Nașterii lui Iisus. O parte a cercetării de specialitate susține că anumite elemente au fost reinterpretate sau „creștinizate” și își au originea în festivități precreștine practicate de populații păgâne ulterior convertite la creștinism; în acest sens, „creștinizarea” este înțeleasă ca un proces istoric gradual de reinterpretare simbolică, nu ca o strategie uniformă sau programatică. Alți cercetători resping aceste ipoteze și argumentează că majoritatea obiceiurilor de Crăciun s-au format în principal în interiorul unui cadru creștin, fără a presupune o continuitate rituală directă cu practicile precreștine.[65][66] Ipotezele privind origini precreștine ale unor elemente ale Crăciunului sunt considerate plauzibile în anumite cazuri, dar rămân contestate și nu constituie un consens academic.
Atmosfera asociată Crăciunului a cunoscut transformări semnificative de-a lungul timpului, variind de la manifestări uneori zgomotoase, excesive și de tip carnavalesc în Evul Mediu,[26] la un model mai temperat, centrat pe familie și pe copii, cristalizat în urma reconfigurărilor culturale din secolul al XIX-lea.[48][49] În anumite contexte istorice și confesionale, celebrarea Crăciunului a fost restricționată sau interzisă, cum a fost cazul puritanilor sau al Martorilor lui Iehova (care, în general, resping celebrarea zilelor de naștere), pe motiv că sărbătoarea ar avea un caracter insuficient fundamentat biblic.[36][43][67]
În istoria religiilor este adesea menționat festivalul de iarnă Yule al popoarelor germanice precreștine, unele elemente ale Crăciunului modern fiind puse în legătură cu acesta la nivel interpretativ.[68] Totuși, aceste asocieri sunt de natură comparativă, iar continuitatea rituală directă nu este documentată în mod cert; în unele cazuri, cercetarea indică mai degrabă inovații creștine târzii decât preluări păgâne.[69]
În societățile cu o tradiție creștină consolidată s-a dezvoltat o diversitate de forme de celebrare a Crăciunului, care reflectă adaptări între cadrul religios creștin și culturile regionale și locale. În Europa de Est, inclusiv în spațiul românesc, aceste interpretări coexistă cu un corpus distinct de tradiții de iarnă, centrate pe colind, Ajun și ciclul sărbătorilor creștine, în care dimensiunea liturgică și cea comunitară ocupă un rol central.
Participarea la slujbele religioase
În diferite tradiții creștine, Ziua de Crăciun este un Praznic Împărătesc în Bisericile Ortodoxe, iar Ajunul Crăciunului are o importanță liturgică deosebită; Crăciunul este, de asemenea, o sărbătoare liturgică în Bisericile Luterane, o solemnitate în Biserica Romano-Catolică și o sărbătoare de rang principal în cadrul Comuniunii Anglicane. Alte confesiuni creștine, în special din cadrul tradițiilor protestante, nu își ierarhizează sărbătorile, însă acordă o importanță deosebită Ajunului Crăciunului și Zilei de Crăciun, la fel ca altor mari sărbători creștine, precum Paștele, Înălțarea Domnului și Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile).[70] În acest context, pentru creștini, participarea la o slujbă religioasă în Ajunul Crăciunului sau în Ziua de Crăciun are un rol esențial în marcarea perioadei Crăciunului. Crăciunul, alături de Paște, reprezintă perioada cu cea mai ridicată frecvență anuală a participării la slujbele bisericești.
Decorațiuni
Vezi și: Pom de Crăciun.
Scenele Nașterii Domnului sunt atestate încă din Roma secolului al X-lea. Ele au fost popularizate de Sfântul Francisc de Assisi începând cu anul 1223, răspândindu-se rapid în întreaga Europă.[71] În lumea creștină s-au dezvoltat diverse forme de decorațiuni, influențate de tradițiile locale și de resursele disponibile, care variază de la reprezentări simple ale ieslei până la ansambluri complexe și elaborate. Printre tradițiile bine cunoscute ale scenelor Nașterii se numără szopka colorată din Cracovia,[72] care folosește clădiri istorice ale orașului ca decor, presepi-urile italiene elaborate, precum cele napolitane(it)[traduceți], genoveze(it)[traduceți] și bologneze(it)[traduceți],[73][74][75][76] precum și crèches-urile provensale din sudul Franței, realizate cu figurine din teracotă pictate manual, cunoscute sub numele de santons.[77] În anumite regiuni, în special în Sicilia, scenele vii ale Nașterii Domnului, realizate potrivit tradiției Sfântului Francisc, constituie o alternativă populară la ieslele statice.[78][79][80] Primele decorațiuni produse comercial au apărut în Germania în anii 1860, fiind inspirate de lanțurile din hârtie confecționate de copii.[81] În țările în care reprezentarea Nașterii Domnului este deosebit de răspândită, există obiceiul organizării de concursuri pentru realizarea celor mai originale sau mai realiste scene. În unele familii, elementele utilizate sunt considerate bunuri de valoare și sunt transmise ca moștenire de familie.[82]
Culorile tradiționale ale decorațiunilor de Crăciun sunt roșu, verde și auriu.[83][84] Roșul simbolizează sângele lui Iisus Hristos, vărsat în timpul crucificării; verdele simbolizează viața veșnică, sugerată în mod special de pomii veșnic verzi, care nu își pierd frunzișul în timpul iernii; iar auriul este asociat cu Crăciunul prin darurile aduse de Magi, simbolizând regalitatea.[85]
_Christmas_tree_-_Jack_and_Jacqueline_Kennedy.jpg)
Pomul de Crăciun (numit și brad de Crăciun) a fost utilizat pentru prima dată de luteranii germani în secolul al XVI-lea. Surse istorice indică faptul că un pom de Crăciun a fost așezat în Catedrala din Strasbourg în anul 1539, sub conducerea reformatorului protestant Martin Bucer.[86][87] În Statele Unite, luteranii germani au introdus obiceiul pomului de Crăciun împodobit, iar comunitățile moraviene au adăugat lumânări aprinse.[88][89] La decorarea pomului de Crăciun este frecventă așezarea unei stele în vârf, simbolizând Steaua de la Betleem, obicei consemnat documentar încă din anul 1897.[90][91] Profesorul David Albert Jones de la Universitatea Oxford afirmă că, în secolul al XIX-lea, s-a răspândit obiceiul de a așeza un înger în vârful pomului de Crăciun, pentru a simboliza îngerii menționați în relatările despre Nașterea lui Iisus.[92] În contextul celebrării creștine a Crăciunului, pomul de Crăciun, prin caracterul său veșnic verde, este un simbol al lui Hristos, care oferă viața veșnică, iar lumânările sau luminile reprezintă Lumina Lumii – Iisus – născut la Betleem.[93][94] Au fost publicate rânduieli și slujbe creștine, în special în tradițiile occidentale, destinate atât uzului familial, cât și cultului public, pentru binecuvântarea pomului de Crăciun după așezarea acestuia.[95][96] Unii cercetători consideră pomul de Crăciun o creștinare a tradițiilor și ritualurilor păgâne asociate solstițiului de iarnă, care includeau folosirea ramurilor de conifere, precum și o adaptare a cultului arborilor.[97] Potrivit biografului din secolul al VIII-lea Æddi Stephanus, Sfântul Bonifaciu (634–709), misionar în Germania, a doborât un stejar dedicat zeului Thor și a indicat un brad ca simbol mai potrivit, întrucât orientarea sa verticală sugera îndreptarea către cer, iar forma sa triunghiulară era interpretată ca simbol al Sfintei Treimi.[98] Expresia engleză Christmas tree este atestată pentru prima dată în anul 1835[99] și reprezintă un împrumut din limba germană.[97][100][101] În limba română, termenul pom de Crăciun se impune treptat în uz în aceeași perioadă, în secolul al XIX-lea, odată cu răspândirea obiceiului în Europa.
Începând cu secolul al XVI-lea, poinsettia (crăciunița), plantă originară din Mexic, a fost asociată cu Crăciunul, purtând simbolismul creștin al Stelei de la Betleem; în această țară este cunoscută sub numele de Floarea Nopții Sfinte.[102][103] Alte plante decorative utilizate frecvent în perioada sărbătorilor sunt ilicea, vâscul, amaryllisul roșu și cactusul de Crăciun. Alături de pomul de Crăciun, interiorul locuințelor este adesea decorat cu aceste plante, precum și cu ghirlande și ramuri de conifere. Amenajarea satelor de Crăciun a devenit, de asemenea, o tradiție în numeroase gospodării. Exteriorul locuințelor poate fi decorat cu instalații luminoase și, uneori, cu figurine iluminate cu tematică de Crăciun. Vâscul ocupă un loc important în mitologia și folclorul european; este obiceiul ca o ramură de vâsc să fie atârnată în locuință de Crăciun, iar persoanele aflate sub aceasta pot fi sărutate.
Alte decorațiuni tradiționale includ clopotele, lumânările, bastonașele de zahăr, șosetele de Crăciun, coroanele și figurile de îngeri. Coroanele și lumânările așezate la ferestre constituie o formă tradițională de decorare a locuințelor în perioada Crăciunului. Coroanele sunt realizate din aranjamente circulare de frunze, de regulă din plante veșnic verzi. Lumânările din ferestre simbolizează credința creștină potrivit căreia Iisus Hristos este lumina supremă a lumii.[104]
Instalații luminoase și panouri decorative pot fi amplasate de-a lungul străzilor, muzica poate fi difuzată prin sisteme de sonorizare, iar pomi de Crăciun pot fi așezați în spații publice importante.[105] În multe părți ale lumii, piețele orașelor și zonele comerciale sponsorizează și expun decorațiuni de Crăciun. Sunt produse role de hârtie viu colorată, cu motive de Crăciun laice sau religioase, destinate împachetării cadourilor. În unele țări, decorațiunile de Crăciun sunt îndepărtate în mod tradițional în Noaptea celor Doisprezece Zile ale Crăciunului.
Oferirea de cadouri
Schimbul de cadouri reprezintă unul dintre elementele centrale ale celebrării moderne a Crăciunului, transformând această perioadă în cea mai profitabilă a anului pentru comerț și activități economice la nivel mondial. În contextul sărbătorii, oamenii își oferă cadouri atât în virtutea tradiției creștine asociate cu Sfântul Nicolae,[106] cât și în amintirea darurilor de aur, tămâie și smirnă oferite Pruncului Iisus de către Magi.[107][108]
Practica oferirii de cadouri în cadrul sărbătorii romane a Saturnaliilor este uneori invocată ca posibilă influență asupra obiceiurilor creștine; totuși, unii teologi subliniază că „dogma centrală a Întrupării a consacrat dăruirea și primirea de daruri ca principiu structural al acestui eveniment recurent, dar unic”, întrucât Magii biblici, „împreună cu toți oamenii, au primit darul lui Dumnezeu prin participarea reînnoită a omului la viața divină”. În acest cadru interpretativ, oferirea de cadouri nu este doar un gest simbolic, ci o expresie a sensului teologic al Crăciunului.[109] Într-o perspectivă istorică diferită, Thomas J. Talley susține că împăratul roman Aurelian a stabilit o sărbătoare alternativă la data de 25 decembrie pentru a concura cu influența în creștere a Bisericii creștine, care celebra deja Crăciunul la această dată.[110] Această interpretare evidențiază complexitatea relației dintre tradițiile păgâne și cele creștine în formarea practicilor asociate Crăciunului.
Personaje aducătoare de cadouri
Vezi și: Moș Crăciun.
Crăciunul este asociat, în diferite culturi, cu o varietate de personaje considerate aducătoare de cadouri. Printre acestea se numără Moș Crăciun (cunoscut internațional ca Santa Claus, denumire derivată din olandezul Sinterklaas, „Sfântul Nicolae”), Père Noël, Weihnachtsmann, Sfântul Nicolae sau Sinterklaas, Pruncul Iisus (Christkind), Kris Kringle, Joulupukki, tomte/nisse, Babbo Natale, Sfântul Vasile și Ded Moroz. În spațiul scandinav, tomte-ul (numit și nisse) este uneori reprezentat ca un spirit domestic sau spiriduș, distinct de figura lui Moș Crăciun.
Cel mai răspândit personaj în prezent este Moș Crăciun, reprezentat în mod tradițional ca un bătrân îmbrăcat în roșu, figură cu origini multiple. Forma sa internațională, cunoscută sub numele de Santa Claus, își are originea în tradiția olandeză a lui Sinterklaas, legată de cultul Sfântului Nicolae, episcop grec din secolul al IV-lea, din Myra,[112][113] venerat pentru generozitatea sa și pentru grija față de copii. Ziua sa de prăznuire, 6 decembrie, a fost asociată, în numeroase regiuni, cu oferirea de cadouri.[31]
În iconografia tradițională, Sfântul Nicolae este reprezentat în veșminte episcopale și apare adesea însoțit de ajutoare, evaluând comportamentul copiilor înainte de a decide acordarea cadourilor. Până în secolul al XIII-lea, cultul său era bine cunoscut în Țările de Jos, iar obiceiul oferirii de cadouri în numele său s-a răspândit ulterior în alte părți ale Europei Centrale și de Sud. În timpul Reformei protestante din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, în unele comunități protestante, rolul de aducător de cadouri a fost transferat Pruncului Iisus (Christkind sau Christkindl, redat în engleză ca Kris Kringle), iar data oferirii cadourilor a fost mutată de la 6 decembrie la Ajunul Crăciunului.[31]
Imaginea populară modernă a lui Moș Crăciun, în forma sa anglo-americană cunoscută ca Santa Claus, s-a conturat în Statele Unite, în special la New York, cu contribuția unor autori și artiști precum Washington Irving și caricaturistul germano-american Thomas Nast (1840–1902). După Războiul de Independență al Statelor Unite, tradiția olandeză a lui Sinterklaas, asociată orașului Noul Amsterdam, a fost reinterpretată și adaptată, influențând decisiv reprezentările moderne ale lui Moș Crăciun la nivel global.[114]
În mai multe țări din America Latină, tradiția contemporană afirmă că Moș Crăciun pregătește jucăriile, dar le încredințează Pruncului Iisus, care este cel ce le aduce efectiv în casele copiilor, realizând astfel o reconciliere între credințele religioase tradiționale și iconografia lui Santa Claus importată din Statele Unite.
În Tirolul de Sud (Italia), Austria, Cehia, sudul Germaniei, Ungaria, Liechtenstein, Slovacia și Elveția, cadourile sunt aduse de Pruncul Iisus (Christkind; Ježíšek în cehă, Jézuska în maghiară și Ježiško în slovacă). Copiii greci primesc cadouri de la Sfântul Vasile în Ajunul Anului Nou, în ajunul sărbătorii sale liturgice.[115] Sfântul Nicolae german (St. Nikolaus) nu este identic cu Weihnachtsmann (echivalentul german al lui Moș Crăciun); acesta din urmă reprezintă figura secularizată a aducătorului de cadouri. St. Nikolaus continuă să fie reprezentat în veșminte episcopale și aduce cadouri mici pe 6 decembrie, fiind adesea însoțit de Knecht Ruprecht. Deși mulți părinți din întreaga lume își educă copiii în spiritul credinței în Moș Crăciun și alți aducători de cadouri, unii resping această practică, considerând-o înșelătoare.[116]
În Polonia, există mai multe personaje aducătoare de cadouri, variind în funcție de regiune și de tradițiile familiale. Sfântul Nicolae (Święty Mikołaj) predomină în regiunile centrale și din nord-est, Omul Stea (Gwiazdor) este cel mai frecvent în Polonia Mare, Pruncul Iisus (Dzieciątko) este specific Sileziei Superioare, iar Steaua Mică (Gwiazdka) și Îngerașul (Aniołek) sunt comune în sud și sud-est. Moș Gerilă (Dziadek Mróz) este mai puțin acceptat în unele zone din estul țării.[117][118] În întreaga Polonie, Sfântul Nicolae rămâne aducătorul de cadouri de Ziua Sfântului Nicolae, la 6 decembrie.
Bucătăria tradițională
.jpg)
Masa festivă de Crăciun, luată în familie, constituie în mod tradițional un element central al celebrării sărbătorii, iar preparatele diferă considerabil de la o țară la alta. În anumite regiuni există meniuri specifice pentru Ajunul Crăciunului, precum în Sicilia, unde se servesc douăsprezece feluri de mâncare pe bază de pește. În Regatul Unit și în țările influențate de tradițiile sale, masa tradițională de Crăciun include curcan, gâscă sau o altă pasăre de mari dimensiuni, sos de friptură (gravy), cartofi, legume, uneori pâine și cidru. De asemenea, sunt pregătite deserturi caracteristice, precum budinca de Crăciun, plăcintele cu umplutură de fructe uscate (mince pies), prăjitura cu fructe și buturuga de Crăciun (Yule log).[119][120]
În Polonia și în țările scandinave, peștele constituie adesea felul principal tradițional, deși sunt servite tot mai frecvent și preparate din carne mai consistentă, precum mielul. În Suedia, este răspândit un tip special de bufet festiv (smörgåsbord), în care șunca, chiftelele și heringul ocupă un loc central. În Germania, Franța și Austria sunt preferate preparatele din gâscă și carne de porc. Carnea de vită, șunca și carnea de pui, pregătite după rețete variate, sunt populare la nivel mondial. În Malta, este servită în mod tradițional Imbuljuta tal-Qastan,[121] o băutură caldă pe bază de ciocolată și castane, consumată după Liturghia de la miezul nopții și pe parcursul perioadei Crăciunului.
În Slovenia se prepară pâinea tradițională de Crăciun potica, în Franța prăjitura bûche de Noël, iar în Italia panettone, alături de tarte și prăjituri elaborate. Panettone, un tip de pâine dulce cu fructe confiate, originar din Milano, este consumat în mod obișnuit de Crăciun și de Anul Nou în Europa Occidentală, Meridională și de Sud-Est, precum și în America de Sud, Eritreea,[122] Australia și America de Nord.[123]
Consumul de dulciuri și ciocolată s-a răspândit la nivel mondial, iar printre delicatesele de Crăciun se numără stollen-ul german, preparatele din marțipan și prăjitura jamaicană cu fructe și rom. Fiind unul dintre puținele fructe disponibile în mod tradițional în regiunile nordice pe timpul iernii, portocalele au fost mult timp asociate cu preparatele specifice Crăciunului. Eggnog-ul este o băutură dulce pe bază de lapte și ouă, preparată în mod tradițional din lapte, smântână, zahăr și ouă bătute, care îi conferă o textură spumoasă; adesea se adaugă băuturi spirtoase, precum coniacul, romul sau bourbonul. La servire, băutura este frecvent aromatizată cu scorțișoară sau nucșoară măcinată.
Remove ads
Crăciunul în tradiția românească
Articol principal: Crăciunul în tradiția românească
Pe teritoriul românesc, Crăciunul este una dintre cele mai importante sărbători creștine.
Credință și legende populare privitoare la originea termenului
În folclor se spune că Fecioara Maria, când trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoțită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost pentru a naște. Ajunge la casa unor bătrâni, Crăciun și Crăciunoaia, însă nici aceștia nu o primesc, spre a nu le spurca locul prin nașterea unui prunc zămislit din greșeală. Nemaiputând merge, Maria a intrat în ieslea vitelor, unde au apucat-o durerile nașterii. Crăciunoaia, auzind-o, și știind ce înseamnă o naștere de copil, i s-a făcut milă de dânsa și s-a dus la ea, îndeplinind rolul de moașă. Crăciun, când a aflat, s-a supărat și i-a tăiat babei mâinile; apoi, înspăimântat de tot ce s-a întâmplat, a plecat de acasă. Crăciunoaia a umplut, cum a putut, un ceaun cu apă, l-a încălzit, și l-a dus să scalde copilul. Maria i-a zis să încerce apa, și când a băgat cioturile mâinilor, acestea au crescut la loc, mai frumoase decât erau înainte; de la această minune se crede că moașele au mâini binecuvântate. În altă variantă a poveștii, Maria suflă peste mâinile Crăciunoaiei și acestea cresc la loc.[124]
Colindele de Crăciun
Articol principal: Colind
Sărbătoarea Crăciunului este anunțată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul și cu Steaua, pentru a vesti Nașterea Mântuitorului. De asemenea, o veche tradiție este „mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoții comunității locale cu icoana Nașterii Domnului, binecuvântându-se casele și creștinii. Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului și Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la nașterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul nașterii, copiii – câte trei, precum cei trei magi – merg din casă în casă cântând colindul „Steaua sus răsare...”, purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul „Bună dimineața la Moș Ajun!”, casele frumos împodobite își primesc colindătorii. Aceștia sunt răsplătiți de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri și chiar bani. Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: „Iată vin colindătorii” de Tiberiu Brediceanu, „O, ce veste minunată” de D.G. Kiriac, „Domnuleț și Domn în cer” de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă descrie în „Amintiri din copilărie” aventurile mersului cu colindele. Totuși, după o citire mai aprofundată a Evangheliilor, aflăm că vizitatorii care veniseră cu daruri la Isus, nu erau regi, ci astrologi (numiți pe atunci magi sau vrăjitori) veniți din Est, probabil din zona Babilonului, controlat de parți. Încă un aspect ineresant este faptul că nu e menționat nicăieri numărul astrologilor și numărul darurilor, ci doar tipul darurilor: aur, tămâie albă și smirnă. Colindele, precum și obiceiurile colindelor sunt prezente și la alte popoare, și s-ar putea ca ele să dateze din timpul romanizării. De pildă, colinda românească „Scoală, gazdă, din pătuț” există și la valoni, unde aceasta e cea mai răspândită, sub numele de „Dji vén cwerî m'cougnou d'Noyé”.
Obiceiurile culinare
Timp de 40 de zile înainte de sărbători, creștinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în ziua de Crăciun după liturghie. Tăierea porcului în ziua de Ignat (la 20 decembrie) este un moment important ce anticipează Crăciunul. Pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnații, chișca, toba, răciturile, sarmalele, caltaboșul și nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun.
Remove ads
Alegerea datei
Teorii
Au fost avansate mai multe explicații privind alegerea datei de 25 decembrie ca dată a sărbătorii Nașterii lui Hristos. Totuși, profesoara de teologie Susan Roll subliniază că niciun istoric al liturgiei nu neagă existența unei anumite relații cu soarele, cu solstițiul de iarnă și cu popularitatea reprezentărilor și cultelor solare în Imperiul Roman târziu.[127] În discursul său teologic și exegetic, creștinismul timpuriu a utilizat frecvent simbolismul solar, desemnându-l pe Iisus Hristos drept „Soarele Dreptății”.[128] La începutul secolului al V-lea, Augustin de Hipona și Maximus de Torino susțineau, în predicile lor, că celebrarea Nașterii lui Hristos la solstițiul de iarnă este adecvată, întrucât acest moment marchează punctul de la care durata zilei începe să crească.[129][130]
Potrivit teoriei cunoscute sub denumirea de „teoria istoriei religiilor” sau „teoria substituției”, Biserica ar fi fixat data de 25 decembrie ca zi a nașterii lui Hristos[131] pentru a suprapune această celebrare peste festivalul roman al solstițiului de iarnă, dies Natalis Solis Invicti, ziua de naștere a lui Sol Invictus, „Soarele Neînvins”, atestată la această dată începând cu anul 274 d.Hr., anterior celor mai vechi dovezi certe ale Crăciunului celebrat la 25 decembrie.[17][18] Cercetările recente atrag însă atenția asupra faptului că Sol Invictus nu a constituit un cult unitar și centralizat, ci mai degrabă un ansamblu de practici, imagini și reprezentări solare promovate selectiv în contextul religios și politic al Imperiului târziu. Profesorul Gary Forsythe observă că Natalis Solis Invicti urma perioadei Saturnaliilor din 17–23 decembrie, considerată cea mai festivă etapă a anului roman încă din epoca republicană, caracterizată prin banchete, petreceri și schimburi de daruri.[17] Susan Roll subliniază, totodată, că natura precisă a relației dintre Crăciun și Natalis Solis Invicti nu a fost demonstrată în mod concludent pe baza surselor textuale disponibile.[127]
Așa-numita „teorie a calculului”[18] susține că desemnarea datei de 25 decembrie ca dată a Crăciunului își are originea în cronografia creștină timpurie, și nu într-o strategie religioasă deliberată de înlocuire a unui festival păgân. În tradiția romană, data de 25 decembrie era asociată solstițiului de iarnă, iar 25 martie echinocțiului de primăvară, date care și-au păstrat semnificația simbolică în pofida decalajelor produse de calendarul iulian.[110][132] Autorii creștini preocupați de calcule cronologice au încercat inițial să determine data morții lui Iisus prin corelarea zilei de 14 Nisan cu calendarul iulian, mai multe surse din secolul al III-lea plasând crucificarea la 25 martie. Pe baza conceptului de „vârstă integrală”, potrivit căruia existența unui personaj sacralizat este concepută ca un ciclu perfect în care momentul conceperii coincide cu cel al morții, unii creștini au dedus o concepere la 25 martie, ceea ce ar fi condus la o naștere la 25 decembrie, nouă luni mai târziu.[133][11][110][134]
Atestări ale datei de 25 decembrie ca zi a Nașterii apar în surse creștine din secolele al III-lea și al IV-lea și pot fi contemporane sau chiar anterioare dovezilor clare privind celebrarea unui festival dedicat lui Sol Invictus la această dată.[132][135][136] Totodată, trebuie subliniat că, în primele secole, practicile liturgice creștine prezentau o diversitate regională considerabilă, iar celebrarea Nașterii lui Hristos nu avea o dată universal stabilită. În anumite comunități creștine orientale, Nașterea și Botezul lui Hristos erau celebrate inițial la 6 ianuarie, în cadrul sărbătorii Epifaniei, ceea ce indică existența unor tradiții cronologice paralele.
În cercetarea religiologică contemporană, utilizarea simbolismului solar în raport cu Hristos este interpretată ca parte a unui cadru cosmologic mai larg, specific culturii religioase a Antichității târzii, și nu ca rezultatul unui împrumut cultic direct sau al unei continuități rituale.[110][132][135]
Data potrivit calendarului iulian
Unele jurisdicții ale Ortodoxiei răsăritene — între care cele din Rusia, Georgia, Macedonia de Nord, Muntenegru, Serbia și Patriarhatul Ierusalimului — celebrează sărbătorile cu dată fixă conform calendarului iulian vechi. În intervalul cuprins între Crăciunul anului 1899 și Crăciunul anului 2099 inclusiv, diferența dintre calendarul iulian și calendarul gregorian este de 13 zile. În consecință, data de 25 decembrie din calendarul iulian corespunde, în prezent, datei de 7 ianuarie din calendarul civil utilizat de majoritatea statelor și al populației. Prin urmare, aceste comunități ortodoxe celebrează data de 25 decembrie — și, implicit, sărbătoarea Nașterii Domnului — în ziua care este considerată, la nivel internațional, 7 ianuarie.[137] Crăciunul aparține categoriei sărbătorilor cu dată fixă, spre deosebire de sărbătorile mobile, a căror datare este determinată de ciclul pascal.
În urma Sinodului de la Constantinopol din 1923,[138] alte Biserici Ortodoxe autocefale sau autonome — inclusiv Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol și Bisericile Ortodoxe din Bulgaria, Grecia, România, Antiohia, Alexandria, Albania, Cipru, Finlanda și Biserica Ortodoxă din America — au adoptat calendarul iulian revizuit. Acest calendar coincide în prezent, pentru sărbătorile cu dată fixă, cu calendarul gregorian.[139] În consecință, aceste Biserici Ortodoxe celebrează data de 25 decembrie — și, implicit, Crăciunul — în aceeași zi care este recunoscută la nivel internațional drept 25 decembrie. Utilizarea calendarului iulian revizuit se limitează însă la sărbătorile cu dată fixă, în timp ce calculul datei Paștelui continuă să urmeze pascalia tradițională comună Ortodoxiei.
Biserica Apostolică Armeană păstrează practica creștinismului răsăritean timpuriu de a celebra Nașterea lui Hristos nu ca sărbătoare distinctă, ci în cadrul sărbătorii Teofaniei, împreună cu Botezul Său. În tradiția armeană, Teofania constituie un complex festiv unitar care cuprinde atât Nașterea, cât și Botezul lui Hristos și este celebrată la 6 ianuarie. Această zi este sărbătoare legală în Armenia și corespunde datei de 6 ianuarie din calendarul civil, întrucât, din 1923, Biserica Armeană din Armenia utilizează calendarul gregorian.[140] Există însă și Patriarhatul Armean al Ierusalimului, care păstrează aceeași structură teologică a sărbătorii, dar utilizează calendarul iulian pentru determinarea datei. Ca urmare, această Biserică celebrează Teofania — desemnată adesea, în mod impropriu, drept „Crăciun” — în ziua care corespunde datei de 19 ianuarie din calendarul gregorian utilizat pe scară largă.[141]
În contextul invaziei Federației Ruse în Ucraina în anul 2022, a avut loc o reconfigurare atât a practicilor liturgice, cât și a cadrului civil privind celebrarea Crăciunului. În mai 2023, Biserica Ortodoxă a Ucrainei a decis adoptarea calendarului iulian revizuit pentru sărbătorile cu dată fixă și pentru solemnitățile liturgice, decizie care a intrat în vigoare la începutul anului bisericesc, la 1 septembrie 2023.[142] Ulterior, statul ucrainean a modificat cadrul legal al sărbătorilor publice, mutând data celebrării oficiale a Crăciunului de la 7 ianuarie la 25 decembrie, ca parte a unui proces mai amplu de delimitare simbolică și instituțională față de Biserica Ortodoxă Rusă, care a susținut acțiunea militară.[143][144] Deși distincte din punct de vedere instituțional, cele două evoluții au fost strâns corelate și au reflectat un context politico-eclezial convergent.
Tabel al datelor
Există patru date diferite utilizate de diferite tradiții creștine pentru a marca nașterea lui Hristos, prezentate în tabelul de mai jos.
Remove ads
Crăciunul pe tot parcursul secolului al XXI-lea
Remove ads
Imagini specifice Crăciunului
Decorațiuni de Crăciun – Ieslea
Colindători de Crăciun în insula Jersey, din Marea Britanie
Un pom de Crăciun tradițional
Decor de Crăciun al unei case din orașul Dublin (statul California, SUA)
Portret modern al unui Moș Crăciun, ascultând dorințele celor mici
Pom de Crăciun din interiorul unui apartament din România
Remove ads
Note explicative
- Mai multe ramuri ale creștinismului răsăritean care folosesc calendarul iulian (stil vechi) sărbătoresc și ele pe 25 decembrie conform acestui calendar, ceea ce corespunde acum cu 7 ianuarie în calendarul gregorian (stil nou). Bisericile armene au sărbătorit pe 6 ianuarie încă înainte de introducerea calendarului gregorian. Majoritatea creștinilor armeni folosesc calendarul gregorian (stil nou) și continuă să celebreze pe 6 ianuarie, însă unele biserici armene încă urmează calendarul iulian (stil vechi), sărbătorind pe 19 ianuarie în calendarul gregorian, cu Ajunul pe 18 ianuarie. În anumite regiuni, sărbătoarea este marcată mai ales pe 24 decembrie, în loc de 25 decembrie. În România, Crăciunul este sărbătorit pe 25 decembrie, conform calendarului gregorian (stil nou), care este oficial adoptat de Biserica Ortodoxă Română.
Note
Vezi și
Legături externe
Wikiwand - on
Seamless Wikipedia browsing. On steroids.
Remove ads