Guercino
pictor italian din secolul al XVII-lea From Wikipedia, the free encyclopedia
Remove ads
Giovanni Francesco Barbieri, cunoscut sub numele Guercino (n. , Cento, Emilia-Romagna, Italia – d. , Bononia, Statele Papale), a fost unul dintre cei mai importanți pictori ai barocului italian. Este cunoscut pentru dramatismul scenelor, pentru utilizarea intensă a clarobscurului și pentru dinamismul compozițiilor sale. Numele Guercino este diminutivul cuvântului guercio (cel chior) care se referă la un defect ocular pe care se spune că l-a dobândit în copilărie, în urma unui accident, așa cum relatează biograful său, Carlo Cesare Malvasia.[12] Guercino a fost o figură centrală a școlii emiliene,[13] influențând profund pictura secolului al XVII-lea.[14]
Remove ads
Biografie
Tinerețea și formarea
Giovanni Francesco Barbieri s-a născut la Cento, în apropiere de Bologna, și a fost fiul lui Andrea Barbieri și al Elenei Ghisellini.[12] Părinții săi erau fermieri, iar tatăl său lucra și ca sculptor în lemn. Giovanni Francesco a început să deseneze la o vârstă fragedă. Malvasia relatează că, la vârsta de opt ani, a pictat o Madonă pe fațada unei case (pictură vizibilă încă în 1808, potrivit lui Calvi).[12]
Guercino este descris de biografii săi ca fiind un copil foarte talentat. Au circulat anecdote despre copilăria și tinerețea sa, unele dintre ele fiind extrem de improbabile și neverificabile, fiind considerate astăzi doar legende. Acestea includ o prietenie cu Caravaggio (d. 1610), care a trăit la Roma și în sudul Italiei.[15]
Guercino s-a format lucrând în atelierele mai multor pictori puțin cunoscuți ca Bartolomeo Bertozzi din Bastiglia (lângă Modena), Giovanni Battista Cremonini, Benedetto Gennari (1563–1658) din Cento, pictor al școlii bolognese, și Paolo Zagnoni, specializat în pictura de perspectivă. Adevăratele sale modele în arta picturii au fost Ludovico Carracci din Bologna (după propria mărturie), Bartolomeo Schedoni și Scarsellino.[12] Tânărul Guercino și-a dezvoltat timpuriu propriul stil influențat de valul contemporan al naturalismului, dar a folosit și contraste dramatice de lumini și umbre și o paletă tonală întunecată și luxuriantă.[16]
Primele lucrări și afirmarea la Cento
În perioada 1610–1620 Guercino a realizat primele sale lucrări importante pentru bisericile din Cento și din regiunea Bologna. În această etapă s-a conturat stilul său energic, caracterizat prin contrast puternic de lumină și compoziții dinamice.
Cele mai vechi comenzi documentate ale lui Guercino au fost frescele din casele private ale lui Alberto Provenzale (1614) și Bartolomeo Pannini (1615–1617) din Cento.[12] Renumele tânărului pictor extrem de talentat a ajuns repede la Bologna, unde s-a mutat în 1615 la dorința arhiepiscopului, cardinalul Alessandro Ludovisi (ulterior papă sub numele Grigore al XV-lea). Acesta a cumpărat de la Guercino patru portrete ale evangheliștilor, care sunt probabil identice cu cele aflate astăzi în „Galeria vechilor pictori” din Dresda. Ludovico Carracci a fost, de asemenea, entuziasmat de stilul tânărului pictor.[12]
Cardinalul Ludovisi a devenit cel mai important protector și finanțator al lui Guercino în primii săi ani. Guercino a pictat fresce pentru Ludovisi în Oratoriul din San Rocco (în Bologna) și o serie de picturi, între care Învierea Tabitei de către Petru (1618, astăzi în Palazzo Pitti, Florența)[12] și Susanna și cei doi bătrâni (Muzeul Prado, Madrid).[17]
O călătorie de studiu la Veneția în anii 1618–1619 a fost crucială pentru dezvoltarea sa ca pictor. Acolo și-a rafinat utilizarea coloraturii studiind pictura venețiană din secolul al XVI-lea, în special lucrările lui Tițian.[12][17] Ducele Gonzaga i-a dăruit pictorului 100 de scuzi și i-a comandat o pictură. Guercino, aflat la curtea din Mantua timp de două săptămâni, i-a dăruit ducelui pictura Erminia cu păstorii, și a fost înnobilat. Anul următor, cardinalul Iacopo Serra, legat papal al Ferrarei, i-a dat titlul de Cavaler dell'Aurata Milizia.[12] Cu această ocazie, Guercino a creat, printre alte lucrări, picturile Întoarcerea fiului risipitor (Muzeul de Istorie a Artei, Viena), Profetul Elias hrănit de corbi[18] (National Gallery, Londra)[12] și dramatica scenă Samson capturat de filisteni (Metropolitan Museum of Art, New York).[19]
Colorismul venețian este evident în lucrările ulterioare ale lui Guercino, cea mai importantă dintre acestea fiind în general considerată Îmbrăcarea Sfântului Wilhelm de Aquitania (Pinacoteca Națională din Bologna).[15][20] În aceeași perioadă a realizat numeroase picturi, unele în versiuni diferite, care sunt considerate printre cele mai bune lucrări ale sale.
Perioada romană (1621–1623)
Alessandro Ludovisi, care ajunsese papă (Grigore al XV-lea), l-a chemat pe Guercino la Roma în 1621, unde a rămas timp de doi ani.[21] Acolo, pe lângă portretul papei (Getty Center, Los Angeles), a creat în principal fresce în așa-numitul „cazinou Ludovisi”, în colaborare cu pictorul Agostino Tassi, care se numără printre lucrările sale majore.[12]
Aurora lui Guercino este considerată revoluționară pentru evoluția frescei baroce de tavan Trompe-l'œil, deoarece este concepută într-un mod complet diferit, mai original și mai modern decât Aurora lui Guido Reni din Palatul Palavicini Rospigliosi, creată cu 13 ani înainte.[22]
Guercino a pictat fresce în Bazilica San Crisogono din Roma (astăzi mai există doar copii ale acestora) și un enorm altar care înfățișează Înmormântarea Sfintei Petronila și primirea ei în Rai pentru Bazilica Sfântul Petru (aflată astăzi în Muzeele Capitoline din Roma), pe care Goethe l-a descris ulterior ca fiind „neprețuit” și „admirabil”. Acest altar a fost considerat chiar și de contemporanii săi una dintre capodoperele lui Guercino. Pictura prezenta deja unele inovații stilistice în spiritul tradiției clasice romane precum compoziția mai clară, mai puțin aglomerată, coloristica mai luminoasă și mai rece și, pe de altă parte, figuri tridimensionale care amintesc de tehnica lui Caravaggio, deci o sinteză a naturalismului și barocului clasic francez.
Inițial, această pictură urma să decoreze Logia Binecuvântării a Bisericii Sfântul Petru, dar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. În 1623, după moartea papei Grigore al XV-lea, Guercino s-a întors la Cento (locul nașterii sale) unde a lucrat în relativă izolare până în 1642.[15][23]
Revenirea la Cento
În 1625 Guercino a pictat un portret al cardinalului Francesco Cennini de' Salamandri și fresce în Catedrala din Piacenza între 1626 și 1627. În 1631 a pictat fresca de tavan Hercule și Anteu în Palatul Sampieri din Bologna.[24]
În această perioadă Guercino era deja o celebritate internațională. În 1629 a primit vizita lui Diego Velázquez în timpul primei călătorii a acestuia în Italia.[24] Guercino a refuzat mai multe oferte din partea principilor domnitori din întreaga Europă. La scurt timp după întoarcerea sa în orașul natal (c. 1625), a creat lucrarea Semiramida, trimisă cadou regelui Carol I al Angliei care a fost atât de impresionat încât a vrut să-l aducă pe pictor la curtea sa.[12] În 1632 și 1633, Guercino a pictat portretele (acum dispărute) ale familiei d'Este din Modena[24] care dorea, de asemenea, să-l păstreze ca pictor la curte.[12] Printre numeroasele lucrări pe care Guercino le-a pictat în 1633 și 1634 pentru ducele de Modena, se remarcă pictura mitologică Marte, Venus și Cupidon, ingenioasă și rafinată din punct de vedere compozițional (astăzi în Palazzo dei Musei din Modena).
Pentru regina Franței, Ana de Austria, a pictat în aceeași perioadă Sinuciderea Didonei (1631). Această pictură a făcut o impresie atât de puternică la curtea franceză încât în 1639 Ludovic al XIII-lea a făcut pictorului oferte foarte generoase pentru a-l atrage la Paris. O copie a acestei picturi care îi este atribuită lui Guercino, astăzi controversată, se află în Palatul Spada din Roma.[15]
Mutarea la Bologna (1642)
Printre marii admiratori și clienți ai lui Guercino s-a numărat și cardinalul Mazarin, pentru care a pictat Mitul lui Venus și Adonis în 1647 (distrus în Dresda). În 1655 la Bologna, Guercino a primit vizita fostei regine Cristina a Suediei.[24]
Guercino a creat picturi de altar nu doar pentru bisericile din Bologna și Cento, ci și pentru bisericile din Reggio nell'Emilia, Ferrara, Modena, Verona, Ancona și în repetate rânduri pentru Roma.[25] Picturi ale lui Guercino realizate la sfârșitul anilor 1630 și începutul anilor 1640 se găsesc în bisericile romane Santa Maria della Vittoria, Sant'Agostino in Campo Marzio, Santa Maria in Vallicella și San Pietro in Vincoli.[24] În 1640 a pictat Sfânta Ana pentru Capela Benadduci din Bazilica San Nicola în Tolentino.
_-_The_Libyan_Sibyl_-_RCIN_405340_-_Royal_Collection.jpg)
În acești ani, stilul lui Guercino s-a orientat treptat în altă direcție, inițial destul de vag, culminând în cele din urmă cu un baroc clasic rafinat, rece și uneori oarecum sec. Adevărata problemă nu a fost transformarea stilistică, ci mai degrabă un declin semnificativ al calității unora dintre lucrările sale, care este în general privit de experții ca o deteriorare lentă a mijloacelor sale artistice și a instinctului său pictural și a inspirației sale.[26] Această evoluție a fost aproape sigur declanșată de celebrul său rival, Guido Reni, și de moda vremii,[27] intensificându-se când Guercino s-a mutat la Bologna după moartea lui Reni în 1642.
Fiind acolo cel mai important pictor, participa activ la viața artistică a orașului Bologna, printre altele ca unul dintre directorii școlii Accademia del Nudo, unde studenții lucrau după modele vii (nud).[15]
Chiar și în perioada ulterioară, considerată astăzi în general mai puțin interesantă, există lucrări reușite și valoroase din punct de vedere artistic. De exemplu Madonna cu Pruncul și Sfântul Bruno (Pinacoteca, Bologna), creată în 1646–1647, este considerată una dintre cele mai bune picturi ale sale.[15] Sunt de remarcat retablurile finalizate în anul următor: Rugile Sfântului Grigore pentru sufletele din Purgatoriu în Biserica San Paolo Decollato din Bologna, și Hristos ca Judecător al Lumii în Glorie cu Sfinții, aflate astăzi în Muzeul Augustinilor din Toulouse.
_-_The_Virgin_and_Child_with_the_Infant_Saint_John_the_Baptist_-_NG_40_-_National_Galleries_of_Scotland.jpg)
Perioada sa neoclasică include mai multe lucrări binecunoscute, printre care mai multe portrete ale Sibilei (unele în Muzeul Luvru din Paris și Galeria Națională de Artă din Londra) și Alungarea Agarei (1657) aflată în Pinacoteca di Brera (Milano). Ultima lucrare importantă a lui Guercino este retablul Sfântul Toma d'Aquino scriind imnul Euharistiei, finalizat în 1662 pentru Biserica San Domenico din Bologna.
Se spune că Guercino era un om foarte modest, amabil și devotat; a rămas necăsătorit toată viața. Administratorul său a fost fratele său, Paolo Antonio Barbieri, care a pictat el însuși natură statică și a ținut un registru contabil al comenzilor și lucrărilor fratelui său începând din 1629. După moartea lui Paolo Antonio în 1649, o grea pierdere pentru Guercino, acest registru contabil a fost continuat de el însuși și conține informați despre activitățile sale artistice între 1629 și 1666. Acest important document s-a aflat până în 1772 în posesia familiei Gennari (cu care era înrudit prin căsătoria fratelui său) și a fost publicat în 1808 de J.A. Calvi în biografia pictorului.
Guercino a murit după o scurtă boală la vârsta de 75 de ani, pe 22 decembrie 1666. Conform dorinței sale, a fost înmormântat îmbrăcat în haină de călugăr capucin, lângă fratele său, în Biserica San Salvatore din Bologna.[12]
Remove ads
Stil și caracteristici
Stilul lui Guercino poate fi împărțit în două etape principale:
Stilul timpuriu
- contrast puternic între lumină și umbră
- dinamism compozițional
- mișcare accentuată a figurilor
- expresivitate emoțională
Aceste elemente îl apropie pe Guercino de barocul dramatic al lui Caravaggio și al școlii boloneze.
Stilul târziu
După 1640, stilul său devine:
- mai calm
- cu o lumină mai uniformă
- mai apropiat de eleganța clasică a lui Guido Reni
- cu accente decorative
Remove ads
Concluzii
Guercino a fost unul dintre cei mai faimoși și de succes pictori ai secolului al XVII-lea. Lucrările sale timpurii (1617–1620) și cele din perioada romană (1621–1623) sunt considerate astăzi de o importanță artistică deosebită, în timp ce doar câteva opere de artă cu adevărat semnificative datează din perioada sa neoclasică târzie. Însă trebuie subliniat că evaluarea etapelor artei sale a variat de la o epocă la alta și că, de exemplu, în perioada neoclasică de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, lucrările timpurii ale lui Guercino au fost respinse sau subestimate, în timp ce lucrările sale târzii au fost foarte apreciate. De exemplu scriitorul francez Antoine-Joseph Dezallier (în Abregé de la vie des plus fameux peintres, 1762) și Johann Wolfgang von Goethe.[15]
Stilul timpuriu al lui Guercino a fost influențat de familia Carracci și școala acesteia (Accademia dei Desiderosi), și din 1618 de pictorii din școala venețiană (în special de Tițian). Reformele școlii Carracci - studiul corpului uman după modele vii, interesul pentru lumina naturală și refracția ei pe pielea umană, orientarea spre naturalism - aveau să aibă un impact de durată asupra lui Guercino. Ludovico Carracci, în special, a exercitat o influență profundă asupra artistului, chiar dacă între ei nu a existat niciodată o relație directă „profesor-elev”.
Celebrele opere timpurii ale lui Guercino au fost uneori comparate cu cele ale lui Caravaggio, datorită contrastelor puternice „lumină-întuneric”, așa-numitul clarobscur, pe care Guercino, însă, îl folosea de obicei într-un mod complet diferit și cu o paletă delicată, influențată de pictura venețiană. De aceea unii susțin că Guercino „nu are aproape nimic de-a face” cu Caravaggio.[15]
Tipic pentru lucrările sale înainte și în jurul anului 1620 este un stil pictural liric, cu figuri modelate ușor prin lumini și umbre, umplând o mare parte a spațiului pictural într-o manieră monumentală, adesea în compoziții dramatic dinamice, uneori amplificate până la turbulență, ulterior atenuate și destinse. Predomină nuanțele închise de albastru și roșu, însă luminoase, bogate și luxuriante, cu o ușoară tendință spre ocru și culori pământii. După călătoria sa la Veneția (1618–1619), influența școlii venețiene devine vizibilă, completând și influențând pozitiv opera sa printr-o atenuare a contururilor și a paletei de culori și, uneori, și prin compoziții mai clare.
După perioada petrecută la Roma (1621–1623), lucrările lui Guercino demonstrează o apropiere de stilul lui Rafael, Guido Reni, Domenichino și Giovanni Lanfranco. El a pictat cu mai multă lumină și claritate, iar clarobscurul său a devenit mai nuanțat: a folosit mai puține umbre întunecate și mai mult semiumbra. Însă, cel puțin până în 1630, nu și-a abandonat complet vechiul stil. Contururile figurilor au devenit mai clare, desenul mai accentuat, iar compozițiile mai simple.
Treptat, clasicismul a devenit din ce în ce mai dominant, iar pictura lui Guercino mai obiectivă, sobră, rece și uneori chiar seacă, literalmente „goală”, prezentând puține persoane sau doar una singură. Se pune firesc întrebarea cât de mult a dat voie Guercino asistenților și colaboratorilor să lucreze la picturile sale, mai ales că unele lucrări - în special retablurile - sunt foarte inspirate și uneori prezintă trăsăturile stilistice anterioare. Paleta culorilor din lucrările sale târzii este mai strălucitoare, mai delicată și, în general, mai nuanțată. Uneori, a folosit și armonii de culori îndrăznețe și disonante, de exemplu roz-albăstrui împreună cu tonuri de portocaliu sau roșu aprins și albastru regal luminos. De exemplu în Sfânta Margareta din Biserica San Pietro in Vincoli (1644, Roma) sau scenele biblice Iosif și soția lui Potifar și Amnon alungând-o pe Tamara (ambele 1649, Galeria Națională de Artă, Washington), precum și Lot și fiicele sale (1651, Muzeul Luvru, Paris).
Remove ads
Galerie de imagini
Înmormântarea Sfintei Petronila, 1623 (ulei pe pânză, 720 × 423 cm, Muzeele Capitoline, Roma)
Un donator este prezentat Madonei (1616, ulei pe pânză, 309 × 192 cm, Muzeul regal de Arte frumoase, Bruxelles)
Întoarcerea fiului pierdut (1619, ulei pe pânză, Muzeul de Istorie a Artei, Viena)
Martiriul Sfântului Petru (1618–1619, ulei pe pânză, 320 × 193 cm, Galeria Estense, Modena)
Matei și îngerul (1620, ulei pe pânză, 120 × 179 cm, Muzeele Capitoline, Roma)
Nunta mistică a Sfintei Caterina din Alexandria (1620, ulei pe pânză, Pinacoteca din Berlin)
Papa Grigore al XV-lea (1621–1623, ulei pe pânză, 133,4 × 97,8 cm, Getty Center, Los Angeles)
_presentato_alla_vergine_da_santi,_01.JPG)
_(Italian_(Bolognese)_-_Pope_Gregory_XV_-_Google_Art_Project.jpg)
Remove ads
Note
Bibliografie
Legături externe
Wikiwand - on
Seamless Wikipedia browsing. On steroids.
Remove ads