Hamlet
From Wikipedia, the free encyclopedia
Remove ads
Hamlet (în engleză modernă timpurie The Tragicall Historie of Hamlet, Prince of Denmarke) este o tragedie de William Shakespeare. Deși prima reprezentație datează din jurul anului 1600, la Globe Theatre,[3] textul tragediei a fost publicat pentru prima oară abia în 1603.[4] Este cea mai lungă piesă a lui William Shakespeare. Plasată în Danemarca, piesa explorează drama prințului Hamlet, confruntat cu datoria de a-și răzbuna tatăl, ucis de unchiul său, Claudius, care își asigură astfel tronul și se căsătorește cu regina, mama lui Hamlet.
Acest articol se referă la tragedia scrisă de dramaturgul William Shakespeare. Pentru alte sensuri, vedeți Hamlet (dezambiguizare).
Din această tragedie provine tirada filozofică: „a fi, sau a nu fi, aceasta e întrebarea”, devenită ulterior celebră și foarte des citată. Hamlet este considerată una dintre „cele mai puternice și influente tragedii din limba engleză”, având o acțiune care a generat de-a lungul timpului „reinterpretări și adaptări aparent nesfârșite”.[5] Piesa este recunoscută pe scară largă drept una dintre capodoperele teatrului universal.[6]
Din punct de vedere textual, s-au păstrat trei versiuni timpurii distincte ale piesei: Primul Quarto (Q1, 1603), Al Doilea Quarto (Q2, 1604) și Primul Folio (F1, 1623). Acestea diferă prin structura, replicile și pasajele incluse, diferențe puse pe seama practicilor editoriale și teatrale ale epocii, precum și a posibilelor revizuiri succesive ale textului.[7] Al Doilea Quarto este considerat, în general, cea mai amplă și mai apropiată de intenția autorului versiune a piesei.
Critica literară a identificat numeroase surse și influențe posibile pentru Hamlet, de la tragediile Greciei antice și tradiția dramaturgiei medievale până la dramele elisabetane contemporane lui Shakespeare.
Remove ads
Rezumat
Actul 1
Prințul Hamlet al Danemarcei este fiul regretatului rege Hamlet și nepotul noului monarh, regele Claudius — fratele și succesorul tatălui său. După moartea regelui, Claudius se căsătorește în grabă cu văduva acestuia, regina Gertrude, mama lui Hamlet, și își revendică tronul. Între timp, Danemarca se află într-un conflict latent cu Norvegia, rivalitate care își are originea într-o bătălie de acum câțiva ani, când regele Hamlet l-a ucis pe regele Fortinbras al Norvegiei. Deși Danemarca a ieșit victorioasă, iar tronul norvegian a revenit fratelui infirm al lui Fortinbras, se răspândește teama că fiul regelui căzut, prințul Fortinbras, pregătește o invazie pentru a răzbuna înfrângerea tatălui său. Într-o noapte rece, pe meterezele castelului Elsinore, santinelele Bernardo și Marcellus povestesc despre apariția unei fantome care seamănă izbitor cu fostul rege Hamlet. Pentru a se convinge, îl cheamă pe Horațio, prietenul prințului. Când fantoma își face din nou apariția, cei trei hotărăsc să-l înștiințeze pe Hamlet despre strania vedenie.
A doua zi, curtea regală se reunește. Regele Claudius și regina Gertrude discută chestiuni de stat împreună cu bătrânul lor consilier, Polonius. Claudius îi permite fiului lui Polonius, Laertes, să se întoarcă la studii în Franța și trimite soli pentru a-l înștiința pe regele Norvegiei în legătură cu acțiunile tânărului Fortinbras. Totodată, regele îl mustră pe Hamlet pentru că își mai poartă doliul și îi interzice să se întoarcă la universitatea din Wittenberg. După ce curtea se risipește, Hamlet rămâne copleșit de durerea pierderii tatălui său și de graba cu care mama lui s-a recăsătorit cu unchiul său. Când Horațio îi povestește despre apariția fantomei regelui, Hamlet decide să meargă el însuși să o întâlnească.
În timp ce Laertes se pregătește să plece spre Franța, tatăl său, Polonius, îi oferă o serie de sfaturi părintești, încheiate cu celebra îndemnare: „fii sincer cu tine însuți”. Fiica lui Polonius, Ofelia, recunoaște că are sentimente pentru Hamlet, dar Laertes o avertizează să nu caute prea mult atenția prințului, iar Polonius îi poruncește să-i respingă avansurile.
În acea noapte, pe meterezele castelului, fantoma regelui i se arată lui Hamlet și îi dezvăluie adevărul: a fost ucis de Claudius, care i-a turnat otravă în ureche în timp ce dormea. Fantoma îi cere fiului său să-i răzbune moartea. Cutremurat, Hamlet acceptă jurământul, iar fantoma dispare. După această întâlnire, Hamlet le spune lui Horațio și santinelelor că, de acum înainte, va adopta o „atitudine ciudată” — se va preface nebun pentru a-și ascunde intențiile. Îi face să jure că vor păstra taina planului său, deși în sinea lui rămâne nesigur dacă fantoma este cu adevărat spiritul tatălui său ori o amăgire diabolică.
Actul 2
Ofelia aleargă la tatăl ei și îi povestește că, în noaptea precedentă, Hamlet a venit la ușa ei pe jumătate dezbrăcat și tulburat, purtându-se într-un mod haotic. Polonius este convins că dragostea neîmpărtășită a fiicei sale este cauza nebuniei prințului și hotărăște să-i informeze pe regele Claudius și pe regina Gertrude. În timp ce se grăbește să le vorbească, Claudius și Gertrude îi primesc la curte pe Rosencrantz și Guildenstern, doi foști colegi de studii ai lui Hamlet, chemați la Elsinore pentru a descoperi motivul tulburării sale. Între timp, sosesc mesageri din Norvegia cu vești pentru rege: regele Norvegiei l-a mustrat pe tânărul Fortinbras pentru încercarea sa de a relua războaiele tatălui său împotriva Danemarcei. Trupele pe care acesta le strânsese nu vor mai ataca Danemarca, ci vor fi trimise împotriva Poloniei — cu permisiunea de a traversa teritoriul danez în drumul lor spre front.
Polonius le prezintă regelui Claudius și reginei Gertrude teoria sa potrivit căreia nebunia lui Hamlet este provocată de dragostea pentru Ofelia, apoi merge să vorbească direct cu prințul, în încercarea de a afla mai multe. În timpul discuției, Hamlet se preface nebun și îl ironizează subtil pe bătrânul curtean, ascunzându-și intențiile în spatele unui joc de cuvinte aparent incoerent. Când apar Rosencrantz și Guildenstern, Hamlet îi întâmpină cu prietenie, dar curând își dă seama că au fost trimiși de rege să-l spioneze. El le mărturisește că se simte tulburat, dar refuză să spună adevăratul motiv, limitându-se la o reflecție amară: „Ce nobilă ființă este omul... și totuși, pentru mine, esența prafului.” Cei doi îi spun lui Hamlet că au adus cu ei o trupă de actori întâlnită pe drum spre Elsinore. După ce îi primește cu entuziasm și își concediază „prietenii” trădători, Hamlet le cere actorilor să interpreteze un monolog despre moartea regelui Priam, relatată de regina Hecuba în timpul războiului troian. Inspirat de emoția scenei, Hamlet concepe un plan: îi roagă pe actori să pună în scenă piesa Uciderea lui Gonzago, adăugând câteva versuri scrise de el, care reproduc modul în care, potrivit fantomei, Claudius și-ar fi ucis fratele. Prin această stratagemă, Hamlet intenționează să-i urmărească reacția regelui și astfel să afle dacă fantoma i-a spus adevărul.
Actul 3
Polonius o constrânge pe Ofelia să-i înapoieze lui Hamlet scrisorile și darurile de dragoste, în timp ce el și regele Claudius se ascund pentru a observa reacția prințului. Înainte de întâlnire, Hamlet traversează singur sala, cufundat în gânduri despre sensul vieții și al morții — moment care culminează cu celebra sa reflecție: „A fi sau a nu fi”. Când Ofelia intră și încearcă să-i restituie darurile, Hamlet o respinge cu asprime, acuzând-o de falsitate și zicându-i: „Du-te la o mănăstire”. Rămâne neclar dacă vorbele sale sunt semnul nebuniei simulate sau al unei dureri reale. Observând scena, Claudius ajunge la concluzia că tulburarea lui Hamlet nu are legătură cu dragostea pentru Ofelia. La scurt timp, curtea se adună pentru a urmări piesa pusă în scenă la cererea prințului. În momentul în care actorul care joacă regele este ucis de rivalul său prin turnarea unei otrăvi în ureche, Claudius se ridică brusc, vizibil tulburat, și părăsește sala. Pentru Hamlet, reacția aceasta este dovada certă a vinovăției unchiului său.
Gertrude îl cheamă pe Hamlet în camera ei pentru a-i cere socoteală pentru comportamentul său. Între timp, Claudius, rămas singur, își recunoaște vinovăția și disperarea: își dorește să se pocăiască, dar nu poate renunța la ce a obținut prin crimă — coroana și soția fratelui său. Copleșit, cade în genunchi și încearcă să se roage. Pe drum spre mama sa, Hamlet îl surprinde pe Claudius în această poziție, dar se abține să-l ucidă, raționând că, dacă îl omoară în timp ce se roagă, sufletul lui ar merge în rai, în timp ce spiritul tatălui său zace încă în purgatoriu.
Ajuns în camera reginei, Hamlet se ceartă aprig cu Gertrude, acuzând-o de trădare morală. Din spatele unei tapiserii, Polonius, care spionează discuția, strigă după ajutor. Crezând că acolo se ascunde Claudius, Hamlet scoate sabia și îl străpunge, omorându-l pe loc. Când descoperă identitatea victimei, este cuprins de groază și furie deopotrivă. Întors spre mama sa, Hamlet o mustră aspru pentru orbirea și complicitatea ei față de crimele lui Claudius. În acel moment, apare fantoma tatălui său, care îl mustră pe Hamlet pentru cruzimea cu care o tratează pe Gertrude și pentru că încă nu și-a împlinit răzbunarea. Regina, incapabilă să vadă sau să audă apariția, crede că fiul ei a înnebunit complet. Înainte de a pleca, Hamlet o imploră pe mama sa să nu mai împartă patul cu Claudius și părăsește camera, târând trupul fără viață al lui Polonius.
Actul 4
Hamlet glumește sarcastic cu Claudius despre locul unde a ascuns trupul lui Polonius, tratând moartea acestuia cu o aparentă indiferență. Îngrijorat pentru propria siguranță, regele îl trimite pe Hamlet în Anglia, însoțit de Rosencrantz și Guildenstern, purtând o scrisoare sigilată adresată regelui englez. În ea, Claudius cere ca Hamlet să fie executat imediat la sosire.
Între timp, Ofelia, copleșită de durerea pierderii tatălui său și de respingerea lui Hamlet, își pierde mințile și rătăcește prin castel, cântând și vorbind incoerent. Laertes se întoarce furios din Franța, hotărât să răzbune moartea tatălui său și nebunia surorii sale. Claudius profită de furia lui și îl convinge că Hamlet este vinovat de toate nenorocirile. Planurile lor sunt întrerupte de o veste neașteptată: o scrisoare anunță că Hamlet s-a întors în Danemarca, scăpând din complotul pus la cale împotriva lui. Claudius își schimbă atunci strategia și propune organizarea unui duel de scrimă între Hamlet și Laertes, sub pretextul împăcării. În secret, Laertes va folosi o sabie cu vârful otrăvit, iar, dacă planul eșuează, Claudius pregătește un pahar cu vin otrăvit pentru Hamlet. Discuția este întreruptă brusc de Gertrude, care aduce vestea tragică: Ofelia s-a înecat. Nu se știe dacă moartea ei a fost un accident sau un act de disperare în urma nebuniei.
Actul 5
Horațio primește o scrisoare de la Hamlet, în care acesta povestește cum a scăpat din drumul spre Anglia: corabia pe care se afla a fost atacată de pirați, iar prințul a reușit să-și negocieze eliberarea, întorcându-se astfel în Danemarca. Cei doi prieteni se reunesc în taină. Între timp, doi gropari discută despre moartea Ofeliei și despre faptul că, deși pare a fi o sinucidere, ea primește totuși o înmormântare creștinească. În timp ce sapă mormântul, unul dintre ei scoate la iveală craniul bufonului Yorick, pe care Hamlet îl cunoscuse în copilărie. Glumind cu groparul, Hamlet ia craniul în mâini și rostește cu melancolie: „Vai, bietul Yorick!”, meditând asupra trecerii timpului și a inevitabilității morții.
Curând, procesiunea funerară a Ofeliei se apropie, condusă de Laertes. Hamlet și Horațio se ascund, dar, când prințul își dă seama că cea îngropată este Ofelia, iese din ascunzătoare și își proclamă dragostea pentru ea. Laertes, copleșit de furie și durere, se năpustește asupra lui, iar cei doi se luptă lângă mormântul Ofeliei, până când sunt despărțiți.
Întors la Elsinore, Hamlet îi dezvăluie lui Horațio că a descoperit scrisoarea lui Claudius printre lucrurile lui Rosencrantz și Guildenstern și a înlocuit-o cu o copie falsificată, prin care foștii săi prieteni erau condamnați la moarte. În timpul conversației, un curtean elegant, Osric, îl întrerupe pentru a-i transmite provocarea la duel din partea lui Laertes. Deși Horațio îl sfătuiește să refuze, Hamlet acceptă confruntarea. La început, Hamlet se descurcă excelent, conducând cu două lovituri la zero. Gertrude, ridicând paharul cu vin otrăvit pregătit de Claudius pentru Hamlet, îl bea din greșeală. Claudius încearcă să o oprească, dar este prea târziu, iar Laertes realizează că planul tatălui său a fost descoperit. În timpul duelului, Laertes îl rănește pe Hamlet cu sabia sa otrăvită, dar, în încurcătură, cele două săbii se schimbă și Hamlet îl rănește pe Laertes cu propria armă otrăvită. Gertrude se prăbușește, declarând că a fost otrăvită, și moare.
În ultimele sale clipe, Laertes se împacă cu Hamlet și dezvăluie complotul lui Claudius. Hamlet se năpustește asupra regelui și îl ucide. Rănit mortal, aflând că Fortinbras se apropie cu armata sa, îl proclamă pe tânărul prinț norvegian succesor al coroanei daneze. Horațio, copleșit de tragedie și gândindu-se că va supraviețui singur, intenționează să se sinucidă cu vinul otrăvit al lui Gertrude, dar Hamlet îl imploră să trăiască și să spună întreaga poveste. Hamlet moare în brațele prietenului său, rostind ultimele cuvinte: „Restul e tăcere”. Fortinbras sosește la palat cu armata sa și un ambasador englez, care aduce vestea morții lui Rosencrantz și Guildenstern. Văzând întreaga familie regală daneză decedată, Fortinbras ia coroana și ordonă o înmormântare militară în onoarea lui Hamlet.
Remove ads
Personaje
- Hamlet – fiul regelui defunct și nepotul regelui în exercițiu, Claudius
- Claudius – regele Danemarcei, unchiul lui Hamlet și fratele regelui precedent
- Gertrude – regina Danemarcei și mama lui Hamlet
- Polonius – marele sfetnic al regelui
- Ofelia – fiica lui Polonius
- Horațiu – prieten apropiat al lui Hamlet
- Laertes – fiul lui Polonius
- Voltemand și Cornelius – curteni
- Rosencrantz și Guildenstern – curteni, prieteni ai lui Hamlet
- Osric – curtean
- Marcellus – ofițer
- Bernardo – ofițer (scris Barnardo sau Barnard în edițiile quarto)
- Francisco – soldat
- Reynaldo – slujitorul lui Polonius
- Fantoma – fantoma tatălui lui Hamlet, regele Hamlet
- Fortinbras – prințul Norvegiei
- Groparii – doi gropari
- Regele-actor, Regina-actriță, Lucianus etc. – actori (trupe de comedieni)
Remove ads
Surse
Legende de tip Hamlet sunt răspândite într-un areal cultural foarte larg (de pildă în Italia, Spania, Scandinavia, Bizanț și spațiul arab), fapt care sugerează că motivul central al eroului care își disimulează luciditatea sub masca nebuniei ar putea avea o origine indo-europeană.[10] În cadrul criticii literare, aceste tradiții sunt tratate în principal ca surse indirecte sau influențe tematice, nu ca modele narative preluate integral. În acest context pot fi identificate mai multe antecedente literare ale piesei Hamlet, provenite din tradiții mitice și narative distincte.
Un prim precedent este Saga lui Hrólf Kraki, text scandinav anonim, în care regele asasinat are doi fii, Hróar și Helgi. Aceștia își asigură supraviețuirea prin deghizare și asumarea unor identități false, mai degrabă decât prin simularea nebuniei, iar structura narativă și desfășurarea acțiunii diferă substanțial de intriga piesei shakespeariene.[11]
Un al doilea antecedent este legenda romană a lui Brutus, consemnată în două lucrări latine distincte. Protagonistul, Lucius („luminos”), își schimbă în mod deliberat numele și identitatea în Brutus („obtuz”), asumând rolul unui ins lipsit de inteligență pentru a evita soarta tatălui și a fraților săi. În cele din urmă, el îl ucide pe regele Tarquinius, responsabil de moartea membrilor familiei sale. În secolul al XVII-lea, eruditul nordic Torfaeus a pus în relație figura lui Hamlet cu eroul islandez Amlóði (Amlodi) și cu prințul Ambales din Saga Ambales, identificând analogii precum nebunia simulată, uciderea accidentală a unui sfetnic regal în dormitorul mamei și răzbunarea finală asupra unchiului uzurpator.[12]
Numeroase elemente ale acestor tradiții sunt reunite și sistematizate în Viața lui Amleth ((latină Vita Amlethi), redactată în secolul al XIII-lea de Saxo Grammaticus și inclusă în Gesta Danorum. Scrisă în limba latină, lucrarea reflectă concepții clasice romane despre virtute și eroism și era larg accesibilă în epoca lui Shakespeare.[13] Printre corespondențele tematice și structurale se numără simularea nebuniei de către protagonist, căsătoria precipitată a mamei cu uzurpatorul, uciderea unui spion ascuns și substituirea propriei execuții cu moartea a doi slujitori. O versiune relativ fidelă a relatării lui Saxo a fost tradusă în franceză în 1570 de François de Belleforest, în culegerea Histoires tragiques.[14] Belleforest a amplificat considerabil materialul narativ, aproape dublându-i întinderea, și a accentuat dimensiunea melancolică a eroului, trăsătură esențială pentru receptarea ulterioară a personajului.[15] Prin accentul pus pe introspecție și melancolie, versiunea lui Belleforest oferă un precedent narativ direct pentru complexitatea psihologică a lui Hamlet.
Potrivit unei ipoteze influente, sursa imediată a lui Shakespeare ar fi fost o piesă anterioară, astăzi pierdută, cunoscută convențional sub numele de Ur-Hamlet, a cărei existență este dedusă exclusiv din mărturii indirecte contemporane. Aceasta ar fi fost scrisă, posibil, de Thomas Kyd sau de Shakespeare însuși și ar fi circulat cel târziu din 1589, integrând deja motivul fantomei, specific tragediei răzbunării.[16] Primul Quarto (Q1) a fost considerat mult timp un „bad quarto”, adică o versiune prescurtată sau reconstruită imperfect, deși cercetări mai recente au reevaluat statutul său textual. Trupa Chamberlain’s Men ar fi putut pune în scenă această piesă înainte ca Shakespeare să o reelaboreze într-o formă nouă.[17] Absența oricărui exemplar al Ur-Hamlet face imposibilă o comparație stilistică sau lingvistică riguroasă cu operele autorilor presupuși. În 1936, Andrew Cairncross a sugerat că, în lipsa unor dovezi suplimentare, paternitatea shakespeariana a Ur-Hamlet rămâne plauzibilă.[18] Eric Sams a susținut această ipoteză,[19] în timp ce Harold Jenkins a respins ideea că Ur-Hamlet ar fi fost o lucrare timpurie a lui Shakespeare ulterior rescrisă.[20] În 2016, Terri Bourus, unul dintre editorii generali ai New Oxford Shakespeare,[21] a argumentat că Shakespeare era deja familiarizat cu literatura franceză a secolului al XVI-lea la începutul carierei sale și că Ur-Hamlet ar putea corespunde textului Q1, derivat direct din versiunea lui Belleforest.[22]
Configurația exactă a surselor și influențelor — Ur-Hamlet, versiunea lui Belleforest, textul lui Saxo sau The Spanish Tragedy de Thomas Kyd, relevantă mai ales prin convențiile tragediei răzbunării și rolul fantomei ca agent declanșator al acțiunii — utilizate de Shakespeare în elaborarea piesei Hamlet rămâne incertă. Diferențele dintre Primul Quarto, Al Doilea Quarto și Primul Folio sunt esențiale pentru studiul surselor piesei, întrucât pot reflecta stadii diferite de redactare, adaptări scenice sau strategii editoriale distincte. Totuși, în textul shakesperian apar elemente prezente la Belleforest, dar absente din relatarea lui Saxo, fapt ce indică o influență directă a sursei franceze.[23] Aceste elemente situează Hamlet în cadrul tradiției tragediei răzbunării elisabetane, pe care Shakespeare o reinterpretează și o problematizează.
Majoritatea exegeților resping asocierea directă dintre Hamlet și fiul lui Shakespeare, Hamnet, decedat în 1596 la vârsta de unsprezece ani. Consensul critic consideră piesa ferm ancorată în tradiția legendară, iar numele Hamnet era relativ frecvent în epocă.[24] În schimb, Stephen Greenblatt a susținut că suprapunerea onomastică și experiența personală a pierderii ar putea constitui un substrat afectiv al tragediei. El observă că numele lui Hamnet Sadler, vecinul din Stratford după care copilul a fost numit, era adesea consemnat ca Hamlet Sadler și că instabilitatea ortografică a epocii făcea cele două forme practic interschimbabile.[25][26] Astfel de interpretări sunt considerate metodologic fragile, întrucât se bazează pe analogii biografice externe textului, dificil de verificat documentar.
Critica literară a speculat frecvent că personajul Polonius ar fi fost inspirat de William Cecil, Lord Burghley, Mare Trezorier și principal consilier al reginei Elisabeta I. E. K. Chambers a sugerat că sfaturile morale ale lui Polonius adresate lui Laertes reflectă îndrumările lui Burghley către fiul său, Robert Cecil.[27] John Dover Wilson a considerat aproape cert caracterul caricatural al personajului,[28] iar A. L. Rowse a asociat prolixitatea pedantă a lui Polonius cu stilul lui Burghley.[29] Lilian Winstanley a interpretat numele Corambis (din Primul Quarto) ca o posibilă aluzie la Cecil și Burghley.[30] Harold Jenkins consideră însă aceste ipoteze speculative, aparținând unei tradiții biografiste a criticii și întemeiate mai degrabă pe analogii funcționale decât pe dovezi textuale directe.[31] El sugerează că eventuala satiră personală s-ar putea concentra chiar în numele „Polonius”, care ar putea indica o asociere cu Polonia.[32] G. R. Hibbard a avansat ipoteza că variațiile onomastice dintre Primul Quarto și edițiile ulterioare (Corambis/Polonius; Montano/Raynoldo) reflectă o precauție față de mediul universitar oxfordian, menită să evite posibile sensibilități, având în vedere că numele inițiale ar fi putut fi asociate cu figuri academice reale, precum Robert Pullen, considerat fondator al Universității Oxford, și John Rainolds, președinte al Corpus Christi College.[33]
Remove ads
Hamlet pe scena românească
În 1861, la Teatrul cel Mare din București se joacă pentru prima dată, Hamlet, cu Mihail Pascaly în rolul titular.
În românește, personajul Hamlet a fost interpretat, printre alții, de Mihail Pascaly (1861), Aristide Demetriade (1912), Grigore Manolescu (1891), Constantin Nottara, George Vraca (1941), George Calboreanu, Gheorghe Cozorici (1958), Ștefan Iordache (1974), Ion Caramitru (1985), Adrian Pintea (1996), Adrian Badale (1998), Maricel Iureș (2000).
În 1963, în traducere de Ștefan Runcu, este realizată o adaptare radiofonică de Mihnea Gheorghiu, regia artistică Mihai Zirra. În distribuție: Constantin Codrescu, Ludovic Antal, Tanți Cocea, Silviu Stănculescu, Ion Marinescu, Elena Sereda, Willy Ronea, Aurel Ghițescu, Marcel Anghelescu, Teo Partiș, Marius Pepino, Mircea Corbu, Mihai Mateescu, Jean Reder, Jean Lorin Florescu, Ion Iliescu, Ion Anastasiad, Nicky Rădulescu. Muzica originală: Paul Urmuzescu. Regia de studio: Constantin Botez. Regia muzicală: Romeo Chelaru. Regia tehnică: Ion Mihăilescu.[34]
Remove ads
Referințe
Vezi și
Legături externe
Wikiwand - on
Seamless Wikipedia browsing. On steroids.
Remove ads