Helvella acetabulum

Helvella acetabulum (Carl von Linné, 1753 ex Lucien Quélet, 1874) din încrengătura Ascomycota, în familia Helvellaceae și de genul Helvella,^[1] este o ciupercă comestibilă, fiind denumită în popor cupa drumețului, păhărele ^[2] sau păhăruțe.^[3] Acest burete saprofit crește preponderent în grupuri mai mari, nu rar în tufe, pe soluri calcaroase, preferând o împrejurime mai umedă. El se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord în păduri de foioase și păduri de conifere, la marginea de poteci și a drumurilor, prin parcuri, grădini, deseori sub plopi și stejari, pe lângă trunchiuri aflați în putrefacție, câteodată pe lemn mort îngropat în pământ. Timpul apariției este de obicei primăvara, din aprilie până în iunie, dar se găsește de asemenea, dar mult mai rar și toamna, din septembrie până noiembrie.^[4][5][6]

Helvella acetabulum
Păhăruțe
Clasificare științifică
Domeniu:	Eucariote
Regn:	Fungi
Diviziune:	Ascomycota
Clasă:	Pezizomycetes
Ordin:	Pezizales
Familie:	Helvellaceae
Gen:	Helvella
Specie:	H. acetabulum
Nume binomial
Helvella acetabulum (L.) Quél. (1874)
Sinonime
Peziza acetabulum L. (1753) Octospora acetabulum (L.) Timm (1788) Peziza sulcata Pers. (1801) Macroscyphus acetabuliforme Gray (1821) Acetabula sulcata (Pers.) Fuckel (1870) Acetabula vulgaris Fuckel (1870) Aleuria acetabulum (L.) Gillet (1879) Paxina acetabulum (L.) Kuntze (1891) Paxina sulcata (Pers.) Kuntze (1891) Acetabula barlae (Pers.) Boudier (1907)
Modifică text

Epitetul acetabulum este derivat din limba latină. Astfel a fost numită în Roma Antică o cupă mică cu oțet, servită la masă. Mai departe, cuvântul înseamnă sosieră, cupa unui prestidigitator și în medicină cavitatea glenoidă (vezi imaginile mai jos pe dreapta).^[7]

Taxonomie

Carl v. Linné

Lucien Quélet

Și păhăruțele sunt discutate controversat între micologi până în prezent (2019), ca multe alte genuri/specii din ordinul Pezizales.

Această specie a fost descrisă pentru prima dată ca Peziza acetabulum de către faimosul savant suedez Carl von Linné în volumul al 2-lea al operei sale Species Plantarum din 1753^[8] și transferată, în anul 1874, de către micologul francez Lucien Quélet la genul Helvella cu același epitet, publicat în jurnalul micologic Hyménomycètes.^[9]

Renumitul om de știință sud-african Christian Hendrik Persoon a descris specia, aproape 50 de ani mai târziu, în 1801, independent de Linné, sub denumirea Peziza sulcata, de verificat în volumul 2 al operei sale Synopsis methodica Fungorum din 1801.^[10]

Problemele actuale au început, după ce micologul german Leopold Fuckel a transformat genul Peziza secția Acetabula a lui Elias Magnus Fries în genul independent Acetabula, transferând și păhăruțele sub denumirea Acetabula sulcata bazată pe Persoon. Dar a creat în plus „specia foarte similară”, cum a scris, Acetabula vulgaris, de verificat în marea sa publicație Enumeratio fungorum Nassoviae (459 de pagini) în jurnalul Jahrbücher des Nassauischen Vereins für Naturkunde din 1870.^[11] Aceste două taxonomii s-au ținut până la sfârșitul secolului trecut.

Acum, Mycobank se ține de Fuckel, și tot mai acceptă cele două specii,^[12][13] pe când celelalte bănci de date științifice pentru fungi văd în termenul Acetabula vulgaris doar un sinonim pentru Helvella acetabulum.^[1][14][15]

Până la denumirea Paxina acetabulum a lui Otto Kuntze, publicată în volumul 2 al lucrării sale Revisio generum plantarum:vascularium omnium atque cellularium multarum secundum leges nomenclaturae internationales cum enumeratione plantarum exoticarum in itinere mundi collectarum din 1891,^[16] care se mai poate descoperi și pe pagini române,^[17][18] toate celelalte încercări de redenumire nu sunt folosite și astfel neglijabile (vezi o selecție în infocaseta).

Descriere

Bres.: A. sulcata și A. vulgaris

Un acetabulum roman

Articulație cu Acetabulum

• Corpul fructifer: are un diametru de 3-6 (8) cm, inițial în forma unei cupe mici care, pe măsură ce ciuperca se maturizează, se lărgește și aplatizează, rămânând mereu clar adâncită în centru, cu marginea deseori ondulată și crestată. Suprafață interioară (superioară), cea fertilă (adică cea care va produce sporii), care, la maturitate, la cea mai mică adiere de vânt sau atingere se vor ridica ca un fum albicios, este netedă și de culoare variabilă, de la maroniu deschis până brun gălbui, gri-brun, peste brun-roșcat până - la bătrânețe sau pe timp uscat - brun închis. Suprafața exterioară (inferioară), este de culoare mai deschisă, chiar albicioasă către bază, și flocoasă, cleioasă, pătrunsă de nervuri groase ascendente de la bază.
• Piciorul: are o înălțime de 2-7 (11) cm, o lățime de 1-2,5 cm și până la 0,5 cm grosime în pereți, fiind în tinerețe plin, mai târziu gol în interior. El este destul de scurt, bont și la bătrânețe regresat în formă de cupă, zgrunțuros, de o consistență mai dură decât pălăria și prezintă caneluri adânci precum gropuri izbitoare. Coloritul este la început alb, apoi albicios-gălbui până deschis maroniu.
• Carnea: este albă, fragilă și ceva gelatinoasă, în picior ceva mai tare, cu miros imperceptibil la ciupercile tinere, pământos și stătut la cele bătrâne și cu gust plăcut, dar nespecific.^[4][5][6]
• Caracteristici microscopice: are spori elipsoidali, netezi, tineri hialini (translucizi) cu o picătură uleioasă în centru, având o mărime de 16-20 x 11-14 microni. Pulberea lor est albicioasă. Ascele lungi măsoară 300-360 x 16-18 microni și poartă 8 spori. Parafizele (celule sterile între asce) măsoară 5-6 microni, fiind ramificate, cilindrice până slab clavate, septate, cu vârfuri rotunjite, și ele hialine sau ușor maronii.^[19][20]
• Reacții chimice: nu sunt cunoscute, nu arată nici măcar cu hidroxid de potasiu decolorări pe cuticulă sau în carne.^[21]

• 
  H. acetabulum, partea inferioară și picior
• 
  H. acetabulum,nervuri groase pe partea exterioară
• 
  H. acetabulum tinere
• 
  H. acetabulum matur
• 
  H. acetabulum bătrână

Confuzii

Păhăruțele pot fi confundate cu specii asemănătoare ale ordinului Pezizales, ca de exemplu: Aleuria aurantia (comestibilă),^[22] Disciotis venosa (comestibilă),^[23] Gyromitra infula tânără (comestibilă, destul de rară),^[24] Helvella albella (comestibilă),^[25] Helvella atra (comestibilă),^[26] Helvella compressa (comestibilă),^[27] Helvella elastica (comestibilă),^[28] Helvella ephippium (necomestibilă),^[29] Helvella fusca (comestibilă),^[30] Helvella lacunosa (comestibilă),^[31] Helvella leucomelaena (în principiu necomestibilă),^[32] Helvella monachella (comestibilă),^[33]Helvella queletii (comestibilă),^[34] Helvella solitaria (comestibilă),^[35] Helvella spadicea (comestibilă)^[36] sau cu Pseudorhizina sphaerospora (necomestibilă).^[37]

Specii de ciuperci asemănătoare

• 
  Aleuria aurantia
• 
  Disciotis venosa
• 
  Gyromitra infula
• 
  Gyromitra (Pseudorhizina) sphaerospora
• 
  Helvella albella

• 
  Helvella atra
• 
  Helvella compressa
• 
  Helvella elastica
• 
  !Helvella ephippium!
• 
  Helvella fusca

• 
  Helvella lacunosa
• 
  !Helvella leucomelaena!
• 
  Helvella queletii
• 
  Helvella solitaria
• 
  Helvella spadicea

Valorificare

Soiul poate fi preparat ca zârciogul galben, dar este de calitate mai inferioară. Potrivit pentru consum sunt numai exemplare tinere.^[38] Trebuie menționat că păhăruțele nu pot fi mâncate crud, deoarece conțin acid elvelic, o toxină care se găsește de asemenea în toți zbârciogii, aceasta însă distrugându-se în timpul tratamentului termic sau la uscarea ciupercilor.