Iancu Jianu

Iancu Jianu (n. 1788, Caracal, Olt, România – d. 14 decembrie 1843, Caracal, Olt, România) a fost un haiduc oltean, născut la Caracal, provenit din neamul boieresc al Jienilor din Romanați. A intrat în haiducie în 1809–1810; acte din 1812 (anafora marelui spătar și hrisovul lui Ioan Caragea) îl menționează în fruntea unei cete active în județ.^[1] În 1814 a fost numit zapciu al plășii Balta de Jos, dar în 1815 a fost prins și trimis la ocna Telega, de unde a evadat în februarie 1816. Reprins în iarna lui 1817, a fost iertat potrivit cutumei „dacă este cerut de soție” și s-a căsătorit cu Sultana Gălășeanu. În 1821 a sprijinit mișcarea lui Tudor Vladimirescu și a fost trimis cu un memoriu („arz”) la pașa de Silistra, fiind eliberat din detenție în august; în 1823 a fost arestat din nou și eliberat în același an.^[1] După 1823 s-a retras la Chilii și și-a administrat moșiile (Fălcoiu, Leu, Zvorsca), exercitând dregătorii locale, inclusiv pe cea de subcârmuitor/subprefect (1838–1842). Imaginea sa a fost intens mitizată în folclor, teatru și film (inclusiv Iancu Jianu zapciul și Iancu Jianu haiducul, cu Adrian Pintea), adesea în dezacord cu datele documentare.^[1]

Iancu Jianu
Date personale
Născut	1788 Caracal, Olt, România
Decedat	14 decembrie 1843 (55 de ani) Caracal, Olt, România
Cetățenie	Țara Românească
Ocupație	haiduc
Limbi vorbite	limba română
Modifică date / text

Origine și familie

Iancu Jianu a fost un haiduc oltean, născut la Caracal; piatra sa funerară de la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” indică anul nașterii 1787 și data morții 14 decembrie 1842.^[2] Provenea din vechiul neam boieresc al Jienilor din județul Romanați; tatăl a fost paharnicul Costache (Constantin) Jianu, administrator priceput, numit în 1781 ispravnic de Romanați; între frați se numără Amza, Dumitrache și Mihalache.^[3]

Activități înainte de haiducie

A învățat „carte” la școala de pe lângă Biserica Domnească din Caracal.^[4] În 1811–1812 a contractat datorii și a vândut părți din moștenire (din Grojdibodu și case la Fălcoiu) către frații mai mari; Barbu corelează plauzibil aceste sume cu ridicarea unei case fortificate la Chilii (pe Olt), lucrările situându-se în jurul anilor 1808–1810.^[5]

Contrar imaginii răspândite de cultura populară (în special de filmele Iancu Jianu zapciul și Iancu Jianu haiducul), Jianu a fost mai întâi haiduc (din 1809/1810) și abia apoi, la începutul lui 1814, a fost numit – sub numele Ioniță Jianu – zapciu al plășii Balta de Jos, după ce primise rangul de pitar. Și-a folosit slujba domnească drept paravan până în aprilie 1815, când a fugit, lăsând un deficit de 1.838 taleri (1.734 + 104 dobândă), restituit ulterior la vistierie.^[6]

Anii de haiducie

Documentele fixează începutul haiduciei la 1809–1810: o anaforă a marelui spătar (6 mai 1812) și un hrisov al lui Ioan Caragea (30 decembrie 1812) consemnează „ceata” lui Iancu Jianu activă „de vreo câțiva ani încoace” în Romanați.^[7] În procesul din 1815–1816, Jianu recunoaște „pagubele făcute” unor clienți (protopopul Ioan Ciucioi ș.a.), cu daune însumând ca. 20.000 de taleri; identificarea lui a fost facilitată de o geantă cu acte uitată la o gazdă după un jaf.^[8] Relatări narative de secol XIX–XX (literare, nu judiciare) pun în circulație episoadele Grojdibodu (spânzurarea a patru greci) și alte „pedepsiri exemplare”; Barbu le tratează ca tradiție literară, distinct de fondul documentar.^[9]

Efective și tactică

Efectivele cetei lui Iancu Jianu au variat (în general 25–30 de oameni); în momentele de colaborare cu haiducul Nicolae Abraz, efectivele cumulate puteau atinge maxim ~50 de oameni. Ca tactică, evita confruntările dezavantajoase, acționa prin pânde și retrageri rapide în codrii Oltului și în bălțile Dunării; în paralel, își cultiva deliberat reputația, trimițând scrisori provocatoare către autorități (de pildă, către vodă Caragea sau către consulul prusac Kreuchely).^[10]

Arestări, condamnări, evadări

Telega (1815–1816). După ce s-a predat serdarului Diamandi Giuvara, căpitanul de arnăuți al Craiovei, în schimbul unor promisiuni de iertare, a fost trimis la ocna Telega; a evadat în noaptea „lăsatei secului de Paști” (sfârșit de februarie 1816), profitând de petrecerea străjilor, dezarmându-le și părăsind ocna înarmat.^[11]

1817. Capturat iarna și adus la București pentru a fi osândit la spânzurătoare, a fost iertat de vodă Caragea, în contextul presiunii boierești și al cutumei iertării prin căsătorie („dacă este cerut de soție”); a urmat căsătoria cu Sultana Gălășescu (Gălășeanu), boieroaică din anturajul domniței Ralu.^[12]

1821. S-a implicat în acțiunea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu; la 18/30 aprilie, Divanul din București l-a trimis, împreună cu stolnicul Constantin Borănescu, într-o misiune diplomatică la pașa de Silistra, cu un memoriu („arz”) din partea țării; cei doi au fost reținuți până în august 1821.^[13]

1823. Reapariția lui Jianu la Olt a stârnit panică; arestat din nou, la ordinul lui Grigore IV Ghica, a fost eliberat în același an.^[14]

Viață așezată

După acest an a renunțat treptat la viața de haiduc.După misiunea de la Silistra și reținerea din 1823, s-a retras cu soția la casa din Chilii, ocupându-se de moșiile Fălcoiu, Leu și Zvorsca și de treburile obștești.

A devenit cu timpul un mărunt boier de țară, cu moșii în Romanați și cu mai multe case și conace risipite prin Craiova, Caracal și Slatina. În anii 1830–1840 este atestat în comisii de catagrafiere și, ulterior, ca subcârmuitor/subprefect (1838–1842).^[15]

Sultana Iancu Jianu cu nepotul ei, Iancu Dobroveanu

Reședințe

Casa fortificată de la țară (Chilii, pe Olt). La Chilii și-a construit o casă fortificată, în plan de cruce, joasă, cu ziduri groase (~0,5 m), camere dispuse în unghi, metereze la parter și în pivniță, ferestre înguste și două intrări masive; locuită până în 1964, s-a ruinat ulterior și a dispărut. O anexă („tindă”, în tradiția locală) a fost demolată în 1941.^[16]

Casa din Caracal. Casa urbană a familiei (str. Iancu Jianu nr. 15) – ridicată de părinți la sfârșitul secolului al XVIII-lea – are pivniță, parter semi-îngropat și etaj; a fost restaurată în 1957–1959 și organizată ulterior ca „Casa memorială Iancu Jianu”.^[17]

Aspect fizic (mărturii de epocă)

Portrete memorialistice (inclusiv Ion Ghica) îl descriu ca fiind „scund și îndesat”, „fără statură marțială”, cu mustață scurtă, păr castaniu-roșcat; urme de vărsat pe față; „buze negre” de la praful de pușcă (ruperea fișicurilor cu dinții); foarte îndemânatic fizic, excelent călăreț și trăgător. A purtat arme la el și după ce s-a lăsat de haiducie. ^[18]

Moarte și legendă

S-a stins din cauze naturale, la 55 de ani, departe de tumultul haiduciei. Mormântul vestitului haiduc se află în Biserica Adormirea Maicii Domnului din Caracal, ctitorită de familia Jianu.

Haiduc sau boier mărunt, Iancu Jianu rămâne o figură legendară și romantică într-o perioadă foarte tulbure din Țara Românească.

Texte autografe

S-au păstrat câteva fragmente din înscrisurile lui Iancu Jianu în care își povestea faptele:

• „Legai pe toți din ocnă, slobozii burduful și scosei pe toți haiducii din ocnă și plecai cu dânșii până la un loc. Un haiduc vestit ce-i zicea Voicu Iabras, strânse și el o ceată de ai lui, plecând împreună și trecui Oltul la Slatina.”
• „Nu avea ce să ne facă. În multe rânduri am bătut pe carserdarul Iamandi Giuvara urât mirositorul. Cum o putea muierea lui să steie cu puturosul de Giuvara cel nespălat cu anii?”

Notă privind legenda „Pazvante”

Narațiunile jurnalistice moderne, probabil inspirate de literatura romantică, care îl leagă pe Jianu de traversarea Dunării „cu 3000 de olteni” și de uciderea (sau orbirea) pașei de Vidin, Osman Pazvantoğlu („Pazvante”) sunt complet neîntemeiate. Pazvantoğlu a murit de boală la Vidin în 1807, cu doi ani înainte ca Iancu Jianu să se apuce de haiducie.^[19]

Cultura populară și mitul

Barbu subliniază că Jianu a devenit foarte repede erou popular, „cântat și slăvit de popor chiar în timpul vieții”: balada „Jianului” circula în numeroase variante în Muntenia și Oltenia; mai târziu, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, teatrul haiducesc (ciclul Jienii) a fixat imaginea eroică.^[20] În folclor, dramaturgie, literatură și film, înfățișarea i-a fost „înfrumusețată” (voinic, înalt, frumos), contrar descrierilor de epocă; chiar membri ai familiei au corectat public imaginea romantică promovată pe scenă.^[21]

Teatru și literatură

Iancu Jianu, căpitan de haiduci (colaborare Anestin–Matei Millo) s-a jucat cu succes „de la mijlocul secolului al XIX-lea” timp de decenii; ulterior au urmat piese precum Iancu Jianu (Octav Măgureanu; premiera la Teatrul Național din Craiova, 1968) și Iancu Jianu (Alexandru Mitru & Aurel Țița; Teatrul „Ion Creangă”, 1973).

În proză, romanele Haiducul (Bucura Dumbravă) și Iancu Jianu (Paul Constant), ca și broșurile de popularizare (N. D. Popescu), au alimentat imaginea romantică a haiducului.^[22]

Cinematografie

Iancu Jianu (film mut, 1928, regia Horia Igiroșanu – scenariu „foarte liber” după Bucura Dumbravă) a avut un succes remarcabil și a creat prima mitologie vizuală a personajului; apoi, în 1981, Dinu Cocea a realizat filmele Iancu Jianu zapciul și Iancu Jianu haiducul (cu Adrian Pintea în rolul principal; distribuție: Emanoil Petruț, Radu Beligan, George Constantin, Ilarion Ciobanu, Draga Olteanu-Matei, Jean Constantin, Irina Petrescu ș.a.).