Limba sindhi

Sindhi (سِنڌِي‎, Sindhī, [sɪndʱiː])^[1] este o limbă indo-ariană aparținând ramurii indo-iraniene a familiei de limbi indo-europene. Este vorbită în principal de poporul sindhi, originar din provincia pakistaneză Sindh, unde limba are statut oficial. Constituie limba maternă a peste 34 de milioane de oameni din Pakistan, concentrați în principal în Sindh; existând comunități istorice și în Balochistanul vecin. Este vorbită și de 1,7 milioane de oameni în India, în mare parte de descendenții migranților din epoca de împărțire; având statutul de limbă programată în țară, fără niciun statut oficial la nivel de stat.^[2] Sindhi este scrisă în alfabetul sindhi al alfabetului perso-arab, singura scriere oficială a limbii în Pakistan; în timp ce în India se folosesc atât alfabetul perso-arab, cât și cel devanagari.

Dialectele Sindhi

Cu peste 37 de milioane de vorbitori nativi, sindhi este o limbă importantă din Asia de Sud, fiind cea mai vorbită limbă în sudul Pakistanului și a treia cea mai vorbită în întregul Pakistan (după punjabi și paștună). Limba este, de asemenea, răspândită geografic în Asia de Sud, fiind vorbită de diaspora sindhi, prezentă în întreaga lume, în principal în statele din Golf, lumea occidentală și Orientul Îndepărtat.^[3]

Clasificată în ramura nord-vestică a limbilor indo-ariene, sindhi-ul, în afară de alte limbi sindhi, este cel mai strâns înrudit cu punjabi-ul. Este descendent din prakritul shauraseni, care s-a dezvoltat treptat în apabhraṃśa și apoi în sindhi timpuriu. Sindhi-ul s-a dezvoltat în continuare în timpul Epocii de Aur Islamice și al perioadei islamice din Asia de Sud, extinzându-și vocabularul sub influența arabei și persane; cea mai veche dovadă scrisă a sindhi-ului ca limbă fiind o traducere a Coranului, datând din 883 d.Hr.^[4] Sindhi-ul mijlociu a produs cele mai mari opere literare ale limbii, inclusiv forme înregistrate de povești populare transmise oral; precum și literatură sufită, inclusiv Shah Jo Risalo, cea mai mare operă de literatură sindhi, de Shah Abdul Latif Bhittai. Sindhi-ul modern s-a dezvoltat și a fost standardizat și promovat oficial în timpul erei coloniale britanice, înlocuind persana ca principală limbă oficială a Sindh-ului în 1848.

Sindhi este o limbă cu flexiune, cu cinci cazuri pentru substantiv, trei pentru pronume personal, patru pentru pronume la persoana a treia; unsprezece indicatori de caz; două genuri (masculin, feminin); și două numere (singular, plural). Baza vocabularului său este derivată din sanscrită sub forma prakritului și apabhraṃśa, în timp ce o parte semnificativă a vorbirii sale de registru înalt este derivată din persană și arabă, împreună cu o serie de cuvinte împrumutate recent din engleză; și într-o măsură mai mică din portugheză și franceză. De asemenea, a avut o influență minoră din și asupra limbilor vecine, cum ar fi punjabi, baluchi, brahui, gujarati și marwari.^[5]

Limba sindhi are o serie de dialecte și o formă standard stabilită, denumită sindhi standard, care se bazează pe dialectul din Hyderabad și din zonele înconjurătoare din centrul Sindhului. Principala agenție de reglementare pentru dezvoltarea și promovarea limbii este Autoritatea Limbii Sindhi, o instituție autonomă a guvernului din Sindh.^[6]