Lista monarhilor scoțieni
articol-listă în cadrul unui proiect Wikimedia From Wikipedia, the free encyclopedia
Remove ads
Monarhii Scoției au fost conducătorii Regatului Scoției. Conform tradiției, primul rege al Scoției, Kenneth I al Scoției (Cináed Mac Ailpín), a fondat statul în anul 843. Distincția între Regatul Scoției și Regatul Picților este mai degrabă produsul mitului medieval și o confuzie a schimbării în nomenclator (un sistem de nume sau termeni), spre exemplu, Rex Pictorum (Regele picților) devine Rí Alban (rege de Alba) sub Donald al II-lea al Scoției, atunci când analele au trecut de la latină la dialectul local, la sfârșitul secolului al IX-lea. Pe atunci, numele Alba în galică se referea la regatul picților, mai degrabă decât cel al Angliei.
Regatul Picților a devenit cunoscut ca fiind Regatul de Alba în galică, care mai târziu a devenit cunoscut sub numele de Scoția, atât în engleză cât și în scoțiană; termenii sunt păstrați în ambele limbi. La sfârșitul secolului al XI-lea, regii scoțieni au folosit termenul de rex Scottorum, sau regele Scoției, pentru a face referire în latină. Titlul de rege al Scoției nu a mai fost folosit din 1707, atunci când regatul Scoției s-a unit cu cel al Angliei, pentru a forma o singură uniune, Regatul Unit al Marii Britanii. Astfel, Anna a Marii Britanii a devenit ultimul monarh al vechilor regate a Scoției și Angliei și primul al Marii Britanii, desi regatele aveau un monarh comun încă din 1603. Unchiul ei, Carol al II-lea, a fost ultimul monarh scoțian care a fost încoronat în Scoția, la Scone, în 1651.
Remove ads
Lista monarhilor din Scoția
Casa de Alpin (848-1034)
Domnia lui Kenneth MacAlpin începe în așa numita Casa de Alpin, un concept complet modern. Descendenții lui Kenneth MacAlpin au fost împărțiți în două ramuri; coroana era pasată între cele două, moartea unui rege dintr-o ramura ducea, de multe ori, la război de către pretendentul celeilalte ramuri. Malcolm al II-lea al Scoției a fost ultimul rege din Casa de Alpin. În timpul domniei lui, a reușit să zdrobească orice opoziție întâlnită și, neavand fii, a fost capabil să treacă coroana fiului fiicei sale, Duncan I al Scoției, care a inaugurat casa de Dunkeld.
.jpg)
Dovezile referitoare la domnia lui Eochaid sunt neclare. Este posibil ca acesta să nu fi domnit niciodată ca rege. Dacă totuși ar fi fost, a domnit împreună cu Giric. Despre Amlaíb nu se cunoaște decât anul morții sale, 977, și este raportat ca fiind rege de Alba. Din moment ce este cunoscut faptul că Kenneth al II-lea a fost rege între 972 și 973, Amlaíb trebuie să fi fost la putere între 973 și 977.
Casa Dunkeld (1034–1286)
Duncan I al Scoției a succedat la tron ca nepot al lui Malcolm al II-lea (a fost, de asemenea, moștenitor general al lui Malcolm I, din partea bunicului, Duncan de Atholl, al treilea fiu al lui Malcolm I). Casa Dunkeld a fost, prin urmare, o continuare a Casei Alpin. Duncan a fost ucis în luptă de Macbeth, însă a avut o domnie lungă și relativ de succes. Într-o serie de bătălii între 1057 și 1058, fiul lui Duncan, Malcolm al III-lea al Scoției l-a învins și l-a ucis pe Macneth și pe fiul vitreg și mostenitor al acestuia, Lulach, preluând tronul. Certurile dinastice nu aveau să se sfârșească aici: la moartea lui Malcolm în luptă, fratele său, Donald al III-lea al Scoției a revendicat tronul, expulzandu-i pe fii lui Malcolm din Scoția. A urmat un război civil în familie, între Donald Ban și fiul lui Malcolm, Edmund contra susținătorilor englezi ai lui Malcolm, conduși întâi de Duncan al II-lea al Scoției și apoi de Edgar al Scoției. Edgar a triumfat și l-a trimis pe unchiul și fratele său la mănăstire. După domnia lui David I al Scoției, tronul Scoției avea să treacă, în conformitate cu normele de primogenitură, de la tată la fiu, sau dacă era posibil, de la frate la frate.
_i.JPG)
_i.JPG)
Casa de Sverre (1286–1290)
Vezi și: Casa de Sverre.
Ultimul rege al Casei Dunkeld a fost Alexandru al III-lea al Scoției. Soția lui născuse doi fii și o fiică, însă până în 1286 fii celor doi au murit și singura fiică în viață, Margareta, născuse o singură fiică, numită tot Margareta, concepută cu sotul ei, Eric al II-lea al Norvegiei, înainte ca aceasta să moară. Alexandru s-a recăsătorit, însă la începutul anului 1286 acesta a murit într-un accident în timp ce călărea spre casă. Soția sa, Yolande de Dreux, era însărcinată, însă în noiembrie 1286 orice speranță de a avea un fiu era imposibilă. În consecință, în Tratatul de la Salisbury, Gardienii Scoției au recunoscut-o pe nepoata în vârstă de trei ani a lui Alexandru, Margareta I a Scoției, ca regină a Scoției. Margareta a rămas în regatul tatălui ei din Norvegia până în toamna anului 1290, când a fost trimisă în Scoția. Cu toate acestea, Margareta a murit pe drum, în Orkney, neavând să pună niciodată piciorul pe pământul scoțian și fără să fie încoronată vreodată. Prin urmare, uneori nu este considerată regină de către naționaliști.
Primul Interregnum (1290–1292)
Primul Interregnum a avut loc între 1290 și 1292 de către Gardienii Scoției, conducătorii de facto ai Scoției. Pe parcursul multor ani a minorității din istoria Scoției, au existat mai mulți gardieni ai Scoției și postul a fost o caracteristică constituțională importantă în curs de dezvoltare pentru politica din țară.
Casa de Balliol (1292–1296)
Moartea Margaretei a Norvegiei a purtat Scoția într-un interval de doi ani de criză de succesiune. Odată cu moartea ei, descendentul lui William I a dispărut. S-au prezentat 13 candidați, printre cei mai proeminenți fiind John Balliol, strănepotul fratelui mai mic al lui William I, David de Huntingdon, și Robert de Brus, Lord de Annandale, nepotul lui David. Magnații scoțieni l-au invitat pe Eduard I al Angliei să arbitreze revendicările, acesta obligând scoțienii să jure credință ca stăpân suprem. În cele din urmă, s-a decis la John Balliol să devină rege, însă acesta s-a dovedit a fi slab și incapabil, iar în 1296 a fost forțat de Eduard I să abdice, acesta încercând să anexeze Scoția la Regatul Angliei.
Al doilea Interregnum (1296–1306)
Casa de Bruce (1306–1371)
Timp de zece ani, Scoția nu a avut nici un rege propriu. Scoțienii, cu toate acestea, au refuzat să mai tolereze guvernarea englezilor; William Wallace și apoi, după executarea lui, Robert Bruce (nepotul său) au luptat împotriva englezilor. Bruce și susținătorii săi au ucis un rival pentru tron, John al III-lea Comyn, Lord de Badenoch, pe 10 februarie 1306 la Biserica Greyfriars în Dumfries. La scurt timp după aceea, în 1306, Robert a fost încoronat rege al Scoției la Scone. Energia sa și înlocuirea corespunzatoare a vigurosului Eduard I cu fiul său slab, Eduard al II-lea, a permis Scoției să se elibereze de sub domnia engleză. În bătălia de la Bannockburn în 1314, scoțienii i-au alungat pe englezi, iar în 1329 englezii au fost de acord cu tratatul de independență scoțian. Fiul lui Robert, David, a aderat la tron ca și copil. Englezii au reluat războiul cu Scoția, iar David a fost nevoit să părăsească regatul în favoarea lui Eduard Balliol, fiul lui Ioan, care a reușit să fie încoronat rege al Scoției (1332-1336) și să predea Angliei sudul Scoției înainte de a fi alungat din nou. David a petrecut o mare parte a vieții sale în exil, mai întâi în libertate în Franța, apoi în inchisoare în Anglia. A reușit să se întoarcă în Scoția abia în 1371. La moartea sa, acesta neavând moștenitori, Casa de Bruce a ajuns la capăt.
Casa Stuart
Vezi și: Casa Stuart.
(1371–1567)
Robert Stuart a fost nepotul lui Robert I prin ultima sa fiică, Marjorie. Născut în 1316, el a fost mai în vârstă decât unchiul său David al II-lea. În consecință, el a succedat la tron însă a fost în imposibilitatea de a domni viguros, o problemă care fusese înfruntată și de fiul său, Robert al III-lea, care suferise un accident de călărie. După cei doi a urmat o serie de regențe, cauzate de tinerii regilor succesori. Prin urmare, era Stuart a întâmpinat perioade de inerție regală, în care nobilii au uzurpat coroana, urmate de perioade de domnii personale, timp în care au încercat să abordeze probleme create de propria lor minoritate care au avut efecte pe termen lung. Guvernarea Scoției devenea din ce în ce mai dificilă, deoarece nobilimea puternică a devenit tot mai dificilă. Încercările lui Iacob I al Scoției de a reduce dezordinea din regat a dus la asasinarea sa. Iacob al III-lea al Scoției a fost ucis într-un război civil purtat între el și nobilime, condusă de propriul său fiu. Atunci când Iacob al IV-lea al Scoției a guvernat și suprimat cu asprime aristocrații, a murit în bătălia de la Flodden, iar soția sa, Margaret Tudor, care a fost aleasă regentă pentru fiul lor, Iacob al V-lea al Scoției, a fost îndepărtată de certurile nobililor, iar soția lui Iacob al V-lea, Maria de Guise, a succedat în guvernarea Scoției în timpul regenței fiicei sale Maria I, doar divizând și cucerind nobilimea, distribuind mită francezilor în acest scop. În cele din urmă, Maria I, fiica lui Iacob al V-lea, a fost în imposibilitatea de a conduce Scoția, confruntându-se cu aristocrația și intransigența populației care favoriza Calvinismul și dezaproba religia catolică. Aceasta a fost forțată să abdice și să fugă în Anglia, unde a fost închisă în castele și conace diferite timp de 18 ani, iar ulterior a fost executată pentru trădare împotriva reginei Elisabeta I. La abdicarea ei, fiul său, conceput cu un membru al familiei Stuart, a devenit rege.
(1567-1651)
Staurții din Lennox au fost o ramură junioară a familiei Stuart; nu erau descendenți direcți pe linie masculină cu Robert al II-lea, primul Stuart care devenise regle al Scoției, ci mai degrabă se trăgeau din Alexandru Stuart, al patrulea mare stolnic al Scoției. În trecut, prin intermediul Alianței Auld cu Franța, au adaptat numele în formă franceză, Stuart. Prin urmare, atunci când fiul ducelui de Lennox, Lord Darnley, s-a căsătorit cu Maria I, fiul lor, ca primul rege al ramurei Lennox din familia Stuart, a domnit cu numele de Stuart. Iacob I al Angliei a devenit, de asemenea, rege al Angliei și Irlandei ca Iabob I în 1603, atunci când verișoara sa, Elisabeta I a murit fără moștenitori. Cu toate că cele două coroane din Anglia și Scoția au rămas separate, monarhia a fost bazată în principal în Anglia. Carol I, fiul lui Iabob, a avut de înfruntat un război civil; conflictul rezultat a durat opt ani și s-a încheiat cu executarea sa. Parlamentul englez a decretat apoi monarhia punându-i căpat. Parlamentul scoțian, după unele deliberări, a rupt legăturile cu Anglia și l-a declarat rege pe Carol al II-lea, fiul și moștenitorul lui Carol I. El a domnit până în 1651, când armatele lui Oliver Cromwell au ocupat Scoția, acesta fugind în exil.
Restaurarea Casei Stuart (1660-1707)
O dată cu restaurarea, Stuartii au devenit, din nou, regi în Scoția. Însă drepturile din Scoția nu au fost respectate: Parlamentul scoțian a fost dizolvat, în timpul domniei lui Carol al II-lea, iar fratele său, Iacob, a fost numit guvernator al Scoției. Iacob însuși a devenit Iacob al VII-lea, în 1685. Catolicismul lui nu a fost tolerat, iar el a fost alungat din Anglia, după trei ani. În locul lui a venit fiica sa Maria și soțul ei, William de Orange, conducătorul Republicii Olandeze. Aceștia au fost acceptați ca monarhi în Scoția, după o perioadă de deliberare de către Parlamentul scoțian și au condus împreună ca William al III-lea al Angliei și Maria a II-a a Angliei. O încercare de a restabili un imperiu colonial scoțian prin intermediul sistemului Darien, în rivalitate cu cel al Angliei, nu a reușit, lăsând nobilii scoțieni în stare de faliment după ce aceștia au riscat finanțand. Aceasta a coincis cu aderarea reginei Anna a Marii Britanii, fiica lui Iacob al VII-lea. Anna a avut mai mulți copii, dar nici unul dintre aceștia nu au supraviețuit, lăsând ca moștenitor al său un frate vitreg, Iacob, apoi a plecat în Franța, trăind în exil. Englezii au favorizat-o pe protestanta Sofia de Hanovra (o nepoată a lui Iacob al VI-lea) ca moștenitor. Mulți scoțieni îl preferau pe prințul Iacob, care, ca Stuart de origine, a amenințat că va rupe Uniunea coroanelor dintre Anglia și Scoția prin alegerea sa ca rege. Pentru a păstra Uniunea, englezii au elaborat un plan prin care cele două regate aveau să se unească sub unul singur, în Regatul Marii Britanii, regat condus de un monarh comun și de un singur Parlament. Ambele parlamentele naționale au fost de acord cu acest lucru (deși scoțienii fuseseră inițial motivați de finanțarea națională), iar unele subterfugii, precum majoritatea semnatarilor, erau necesare pentru ratificarea Parlamentului scoțian, acestea fiind posibile prin mită și plăți. Ulterior, deși monarhii au continuat să se pronunțe asupra națiunii Scoției, au făcut asta mai întâi ca monarhi ai Marii Britanii, iar din 1801 ca monarhi ai Regatului Unit.
.jpg)
.jpg)
Remove ads
Pretendenții Iacobiți
Iacob al VII-lea a continuat să pretindă tronul din Anglia, Scoția și Irlanda. Când a murit în 1701, fiul său Iacob a moștenit pretențiile tatălui său și s-a autoproclamat Iacob al VIII-lea al Scoției și Iacob al III-lea al Angliei și Irlandei. A continuat să pretindă tronul toată viața sa, chiar și după ce Regatele Angliei și Scoției s-au unit sub Regatul Marii Britanii. În 1715, la un an după moartea surorii sale, regina Anna și a vărului său, George de Hanovra, Iacob s-a întors în Scoția încercând să pretindă tronul. A eșuat și a fost nevoit să fugă de pe continent. O a doua încercare a fiului său, Carol, în numele tatălui său, în 1745, de asemenea a eșuat. Ambii copii ai lui Iacob au murit fără moștenitori legitimi, punând capăt familiei Stuart.
- James Francis Edward Stuart, cunoscut sub numele de "Vechiul Pretendent", fiul lui Iacob al VII-lea, a pretins tronul din 1701 până la moartea sa în 1766.
- Charles Edward Stuart, cunoscut și ca "Tânărul Pretendent" și adesea numit Printul Bonnie Carol, fiul lui Iacob al VIII-lea, a pretins tronul de la moartea tatălui său până la moartea sa în 1788. Nu a avut moștenitori legitimi.
- Henry Benedict Stuart, fratele lui Carol al III-lea și cel mai mic fiu al lui Iacob al VIII-lea. A murit necăsătorit în 1807.
După 1807, pretențiile iacobiților au trecut întâi la Casa de Savoia (1807-1840), apoi la ramura Modenese a Casei de Habsburg-Lorraine (1840-1919), și în cele din urmă la Casa de Wittelsbach (din 1919). Actualul moștenitorul este Franz, Duce de Bavaria. Nici el, nici vreunul din prodecesorii săi nu au avut pretenții la tron din 1807.
Remove ads
Legea Uniunii
Vezi și: Listă de suverani din Insulele Britanice.
Legea Uniunii au fost două acte parlamentare în timpul anului 1706 până în 1707 de către Parlamentul Angliei și Parlamentului Scoției, punand în aplicare condițiile Tratatului de Uniune, încheiat la 22 iulie 1706, în urma negocierilor prelungite între comisarii reginei Anne, reprezentânt ambele parlamente. Actele reprezentau Regatul Angliei și Regatului Scoției unite sub Regatul Marii Britanii. Scoția și Anglia au împărtit un monarh comun de la Uniunea coroanelor în 1603, atunci când Iacob al VI-lea, regele Scotiei, a moștenit tronul englez de la verișoara sa primară, regina Elisabeta I a Angliei. Deși descris ca o Uniune de coroane, înaintea Actelor Uniunii din 1707, coroanele celor două regate separate au stat pe acelasi cap. Deși au fost făcute trei încercări nereușite (în 1606, 1667, și 1689) pentru a uni cele două regate prin acte ale Parlamentului, însă abia la începutul secolului al XVIII-lea ideea a fost îmbrățișată de ambele instituții politice, aducând astfel cele două state împreuna sub un singur parlament, precum și sub un singur monarh.
Note
Wikiwand - on
Seamless Wikipedia browsing. On steroids.
Remove ads