Locuțiune

Locuțiunea este, în gramatică și în lexicologie, un grup de cuvinte cu înțeles unitar care se comportă, din punct de vedere gramatical, ca o singură parte de vorbire. Locuțiunile fac parte din categoria mai mare a perifrazelor^[1]. Conform altei definiții, locuțiunea este un tip de expresie fixă (de grup neanalizabil) caracterizată, în afară de sensul global unitar, prin trăsături morfosintactice probând, pe de o parte, pierderea autonomiei gramaticale a măcar unuia dintre elementele grupului, iar, pe de alta, funcționarea de ansamblu ca a unui singur cuvânt^[2].

Gramatică

Morfologie

Parte de vorbire

Flexibilă

Neflexibilă

Locuțiune

• Adjectivală

• Adverbială

• Conjuncțională

• Prepozițională

• Substantivală

• Verbală

Sintaxă

Cazuri

Sintaxa propoziției

Parte de propoziție

Complement

Sintaxa frazei

Propoziție subordonată

Propoziție circumstanțială

Criterii ale locuțiunii

Pentru a stabili dacă un grup de cuvinte este locuțiune, se pot aplica mai multe criterii, dar numai unele locuțiuni le îndeplinesc pe toate^[3]:

• Poate fi înlocuită cu un singur cuvânt (criteriu paradigmatic), ex. fr Il voyage en chemin de fer „Călătorește cu trenul” (literal „… pe calea ferată” / Il voyage en voiture „Călătorește cu mașina”.
• Nu respectă vreo regulă de construcție, de exemplu nu există determinant abstract asociat cu substantivul din ea (criteriu sintactic): fr avoir lieu „a avea loc”.
• Sensul ei este altul decât cel al componentelor ei considerate separat, sau este sinonimă cu un cuvânt (criteriu semantic): fr bande dessinée „bandă desenată”, ro aducere aminte – amintire, de valoare – valoros, -oasă, cine știe cine – cineva, a-și bate joc – a batjocori^[1].
• Conține un element care nu mai este folosit în limba actuală (arhaism), sau un regionalism neacceptat de varietatea standard a limbii în afara locuțiunii: ro a da buzna, în zadar^[4], fr d’ores et déjà „de-acum” (lit. „de-acum și deja”).
• Conține o formă flexionară neacceptată de standard în afara locuțiunii: a băga în sperieți, de-a prinselea, pe de lături^[4].

Locuțiuni aparținând diferitelor părți de vorbire

În unele limbi, precum româna sau franceza, există locuțiuni pentru aproape toate părțile de vorbire. Pentru română fac excepție, după unii lingviști^[5], numeralul și articolul, după alții^[6] numai articolul, locuțiuni numerale fiind considerate numeralele distributive (câte doi, câte trei, câte un sfert etc.).

Există, prin urmare, locuțiuni:

• substantivale: ro băgare de seamă^[1], fr chemin de fer „cale ferată”^[7];
• adjectivale: ro în floarea vârstei^[1], fr comme il faut „cumsecade”^[7];
• pronominale: ro vrute și nevrute^[1], fr quelque chose „ceva”^[7];
• verbale: ro a o lăsa moartă^[1], fr avoir lieu „a avea loc”^[7], hu harcot folytat „a duce o luptă”^[8], cnr voditi borbu „a duce o luptă”^[9];
• adverbiale: ro cu noaptea-n cap^[1], fr à son corps défendant „împotriva voinței sale” (lit. „apărându-și corpul”)^[7];
• prepoziționale: ro de față cu^[1], fr quant à „cât despre”^[7];
• conjuncționale: ro în schimb^[1], fr bien que „cu toate că”^[7];
• interjecționale: ro ți-ai găsit!^[1], fr Par exemple ! „Asta-i bună!” (lit. „De exemplu!”)^[7].

Există uneori paralelisme de structură între locuțiuni corespunzătoare unor părți de vorbire diferite. Exemple^[10]:

• cu toate acestea (locuțiune adverbială) – cu toate că (locuțiune conjuncțională);
• în jur (locuțiune adverbială) – în jurul (locuțiune prepozițională);
• înainte de (a) (locuțiune prepozițională) – înainte (ca) să (locuțiune conjuncțională).

Uneori asemenea paralelisme se creează prin derivare: a aduce aminte > aducere aminte, a băga de seamă > băgare de seamă și băgător de seamă^[10].