Partidul Comunist din România

Partidul Comunist din România (abreviat PCdR) este numele sub care Partidul Comunist Român a funcționat timp de 22 de ani (1922-1943), dintre care 20 de ani în ilegalitate (1924-1944), dirijat de la Moscova prin Comintern, al cărui membru era. Interzicerea PCdR de către Guvernul Ion I.C. Brătianu (6), la 5 aprilie 1924, a fost hotărâtă fiindcă milita pentru autonomia provinciilor românești „până la despărțirea totală de statul român”, calificat drept „stat imperialist”, format din „petice”, prin „cucerirea” de teritorii străine^[1]

Partidul Comunist din România
Abreviere	PCdR
Oameni cheie
Secretar general	* Gheorghe Cristescu (1922–1924) Elek Köblös (1924–1927) Vitali Holostenco (1927–1931) Alexander Ștefanski (1931–1936) Boris Ștefanov (1936–1938) Bela Breiner (1938–1940) Ștefan Foriș (1940–1944)
Date
Înființat	octombrie 1922
Informații
Ideologie oficială	Comunism Marxism-leninism Stalinism Internaționalism proletar Anti-naționalism
Poziție politică	Extrema stângă
Afiliere internațională	Comintern
Modifică date / text

Istoric

Partidul a luat naștere efectiv în urma celui de-al II-lea Congres al comuniștilor din România. Printre personalitățile sale marcante se numărau: Gheorghe Cristescu, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Alecu Constantinescu, Boris Ștefanov, Marcel Pauker, Lucrețiu Pătrășcanu, Elek Köblős ș.a. Imediat după înființarea sa, partidul a fost considerat o extensie a Cominternului, politica sa fiind dirijată de la Moscova. Această afiliere va fi cea care îi va aduce partidului o izolare pe plan intern, atât din partea celorlalte partide, cât și în ochii publicului.^[2]

Mesajul PCdR sugera că just și corect este ca România Mare să se dezmembreze și să returneze Basarabia și Bucovina rușilor, Transilvania maghiarilor și Dobrogea bulgarilor.^[3] Mai multe ziare ale minorităților erau afiliate PCdR (de exemplu Munkás).

După cea de-a VI-a Conferință a Federației Comuniste Balcanice, desfășurată în luna decembrie a anului 1923, PCdR-ului i s-a impus să facă publică lozinca adoptată de partidele Kominternului în problema națională, ceea ce pentru România se traducea prin susținerea, de către comuniști, a principiului „autodeterminării, până la despărțirea de statul român a unor provincii” cu referire specială la Basarabia. Acest lucru a dus la scoaterea partidului în afara legii, în 1924.^[4] La acel moment, PCdR nu număra mai mult de 2.000 de membri, fiind un partid foarte mic în peisajul politic românesc.^[5]

„În Transilvania, lozinca <<autodeterminării pînă la despărțire>> nu se bucură de simpatie în mase, întrucât masele nu năzuiesc spre despărțire.”

—Delegatul transilvănean la al III-lea Congres al PCdR din 1924, Mozeș Cahana^[6]

Toți conducătorii istorici ai Partidului Comunist Român erau mândri să-și proclame voința nestrămutată de a apăra "Patria Proletariatului" Uniunea Sovietică. Aceștia n-au avut nici o reținere în a susține pretențiile sovieticilor asupra teritoriilor istorice românești Basarabia ș Bucovina de Nord. (V. Tismăneanu,op. cit.)

La 11 aprilie 1924, PCdR a fost interzis de guvernul liberal, care l-a acuzat de „acțiuni anti-românești” după răscoala de la Tatarbunar a țăranilor basarabeni ale căror cereri iredentiste au fost susținute de Partidul Comunist, ținând seama și de linia antinațională a comuniștilor; partidul a rămas în ilegalitate până în 1944. Caracterul ilegal al activității partidului comunist a sporit dependența acestuia de Partidul Comunist Sovietic care, prin intermediul Cominternului, și-a arogat dreptul de a alege conducătorii partidului român și de a hotărî politica acestora.^[7] Din cauza subordonării față de PC (b) al U.R.S.S., la congresele din 1924 și 1928 partidul român s-a simțit obligat să accepte principiul autodeterminării pentru minoritățile naționale din România și să aprobe „despărțirea” Bucovinei și a Dobrogei de România Mare. Firește, dependența de Partidul Comunist Sovietic a făcut ca partidul român să nu recunoască Unirea Basarabiei cu România. În ziua de 24 ianuarie 1930, când la Catedrala Mitropolitană „Nașterea Domnului” din Chișinău se oficia Te-Deumul pentru ziua Unirii principatelor române, un grup de 200 de comuniști, purtând steaguri roșii și cu inscripții precum Jos mâinile românilor de pe Basarabia, Trăiască Basarabia roșie și alipirea ei la Republica Moldovenească, au încercat să organizeze o manifestație în fața primăriei orașului. Autoritățile au arestat 7 comuniști, care au fost sancționați cu amenzi și cu pedepse între 4 luni și 2 ani de închisoare.^[8]

În anul 1923, Partidul Comunist și-a însușit teza Cominternului în problema națională și a dreptului la autodeterminare, adoptând o rezoluție sugerată de Buharin, care a rămas în vigoare în întreaga epocă interbelică; conform acestei rezoluții, adoptate în timpul când secretar general era Gheorghe Cristescu, România era declarată un stat multinațional, o creație artificială a imperialismului apusean; ca urmare, rezoluțiile partidului au menționat continuu dreptul națiunilor conlocuitoare la autodeterminare "până la completa separare de statul existent în prezent"; reunirea Basarabiei cu țara nu a fost niciodată recunoscută; în 1928, la congresul al IV-lea de la Harkov s-a adoptat și teza reunirii Bucovinei cu Ucraina; în 1933, partidul a sprijinit ideea alipirii Dobrogei la Bulgaria, aceasta după ce ani la rând susținuse teza Cominternului care ceruse crearea unei Dobrogea independentă.^[9]

Deși interziși formal, comuniștii au continuat totuși să ia parte la viața politică a vremii prin intermediul unor partide noi. În 1925 s-a înființat așa-zisul „Bloc Muncitoresc-Țărănesc” , o organizație de masă legală, care era în realitate partidul legal al comuniștilor din România. BMT a avut, în general, aceleași dificultăți electorale ca oricare alt partid mic al vremii, dar cu prilejul alegerilor din 1931 a produs o surpriză uriașă, reușind să adune nu mai puțin de 73.000 de voturi (comuniștii vorbiseră chiar de 130.000 de voturi), ceea ce însemna peste 2,5% din voturi și trimiterea a cinci deputați (printre care și Lucrețiu Pătrășcanu) în parlament. Rezultatul era cu atât mai remarcabil cu cât BMT reușise să înscrie candidați în mai puțin de jumătate din județe. La aceleași alegeri din 1931 socialiștii (social-democrații) obținuseră și ei aproape 100.000 de voturi, ceea ce însemna că partidele muncitorești obțineau împreună în jur de 6% din voturi. Succesul BMȚ s-a datorat și succesului propagandei comuniste în rândul minorităților (de exemplu, Blocul a fost susținut de Partidul Muncitorilor Ucraineni din România, al cărui lider de facto era Semen Halîțkîi, membru al CC al PCdR). Totuși, politicienii vremii, luați prin surprindere de succesul comuniștilor, au invocat niște vicii de procedură pentru a-i invalida în bloc pe toți cei cinci deputați comuniști (singurii care s-au opus acestui act au fost parlamentarii social-democrați) și apoi, după grevele de la Grivița din februarie 1933, BMT a fost interzis. Comuniștii au înființat imediat „Liga Muncii”, dar această formațiune a avut o viață și mai scurtă, fiind interzisă după un singur an. După aceea comuniștii români au renunțat la orice veleitate de natură politică și s-au mulțumit numai cu activități de propagandă în cadrul unor organizații non-profit (Amicii URSS, Comitetul Antifascist German etc.).

Numărul membrilor PCR în perioada interbelică nu este cunoscut cu precizie. Partidul Comunist din România număra cu certitudine în jur de 2000 de membri în 1922, imediat după înființare. Conform anumitor documente ale Cominternului din anii celui de-al Doilea Război Mondial, documente care infirmă un loc comun de după 1989 (cum că partidul nu avea decât vreo mie de membri), în ciuda cruntei represiuni interbelice în România ciuntită încă se mai aflau peste 3000 de comuniști^[10]. Numărul membrilor de partid a înregistrat probabil un maxim de circa 5000 de persoane în 1936. (Keith Hitchins, op. cit. p. 436). Alte surse dau numărul membrilor PCdR în preajma zilei de 23 august 1944 între 794 și 1150 de persoane.^[11] Numărul membrilor e lipsit de relevanță, pentru că fiind un partid ilegal PCR oricum nu avea posibilitatea să constituie legal organizații de bază. Reprimarea a fost continuă în perioada 1924-1944, chiar și în privința activității amintitului BMT. Instanțele judecătorești ale vremii ajunseseră să condamne adolescenți pentru difuzarea manifestelor comuniste. Un autor comunist, Petre Constantinescu-Iași, vorbea în 1929 de peste 400 de „deținuți politici” ^[12]. În preajma zilei de 23 august aproape toți liderii comuniști și cu o mare parte a membrilor de partid erau în închisorile regimului Antonescu. Baza electorală a PCR, care se poate estima după baza electorală a BMT, era mai mult în Ardeal și Banat (regiunile cele mai industrializate ale României) și din această cauză PCR avea un pronunțat caracter multietnic, românii reprezentând mai puțin de un sfert din membrii săi în 1930 - distribuția pe naționalități era: maghiari 26%, români 23%, evrei 18%, ruși și ucraineni 10%, bulgari 10%)^[13].

Din 1924 și până la lovitura de stat de la 23 august 1944, cei mai mulți dintre membrii originali ai partidului se vor refugia în Uniunea Sovietică. Își vor desfășura activitatea până la începutul anilor '30 când, în urma Terorii Roșii, mulți dintre membrii săi de seamă vor fi arestați sau executați. Printre aceștia s-au numărat Marcel Pauker, Eugen Rozvan, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, etc.^[14] Victime ale Marii Epurări din URSS au căzut și 19 înalți funcționari ai Partidului Comunist din România: Ecaterina Arbore, Imre Aladar, Ioan Dic-Dicescu, Teodor Diamandescu, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Elena Filipovici, David Fabian, Dumitru Grofu, Jaques Konitz, Elek Köblös, Leon Lichtblau, Marcel Leonin, Gelbert Moscovici, Alexandru Nicolau, Eugen Rozvan, Alter Zalic, Petre Zissu, Timotei Marin și Marcel Pauker^[15].

Al Doilea Război Mondial și ieșirea din ilegalitate

Membrii PCdR aflați în exil vor avea șansa să se reîntoarcă în 1944. Reîntoarcerea la democrația monarhică în urma loviturii de stat a Regelui Mihai I și semnarea armistițiului cu URSS au reprezentat contextul ieșirii partidului din inegalitate.^[16]

Cu toate acestea, în momentul intrării Armatei Roșii în București, PCdR încă era o entitate politică dezbinată, preponderent între gruparea nou-venită de la Moscova și cea rămasă în țară, dominată de comuniștii închiși în pentienciare precum Caransebeș, Doftana, Misela sau lagărele de la Caracal, Miercurea Ciuc sau Târgu Jiu, în timpul celui războiului. Acestora li se vor alătura alte grupuri mai mici, provenite din alte părți ale teritoriului regatului. Grupările comuniste se vor afla în competiție una față de alta, însă vor colabora pentru obținerea puterii în cadrul țării.^[17]

Partidul Comunist din România și-a schimbat numele în Partidul Muncitoresc Român în februarie 1948, când a fuzionat cu o parte din Partidul Social Democrat Român.^[18]

Secretari generali ai PCdR

• Gheorghe Cristescu (1921-1924)
• Elek Köblős (1924-1928)
• Vitali Holostenco (1928-1931)
• Alexander Ștefanski (1931-1934)
• Boris Ștefanov (1934-1940)
• Bela Breiner (1940)
• Ștefan Foriș (1940-1944)

Evoluția denumirii

Din mai 1921 până în mai 1943 s-a numit Partidul Comunist din România (P.C.d.R.), iar în perioada 1943 – 1948, Partidul Comunist Român. După unificarea cu P.S.D. (de fapt, „înghițirea“ acestuia de către P.C.R.) din februarie 1948 și până în iulie 1965, a purtat numele de Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.). La congresul din iulie 1965 (al IX-lea) a reluat titulatura de Partid Comunist Român, pe care o va purta până în decembrie 1989.^[19]