Panarabism

Panarabismul (în limba arabă: الوحدة العربية, al-waḥda al-ʿarabiyya) este o mișcare politică, culturală și ideologică, predominant de sorginte laică, care urmărește reunirea și unificarea popoarelor arabe, indiferent de apartenența lor religioasă - islamică sunită ori șiită sau creștină, într-un singur stat mare ^[1] pe urmele califatelor arabe de odinioară. El își propune apărarea identității arabe. ^[1] Panarabismul decurge, pe plan istoric, ideologic si strategic, din naționalismul arab, constituind concretizarea acestuia din punct de vedere politic, instituțional, teritorial și geopolitic. ^[1] Șeriful din Mecca și regele Hejazului, Hussein ben Ali, este adeseori considerat fondatorul panarabismului. Mișcarea panarabistă, a cunoscut apogeul ei în anii 1950-1960 și a declinat începând cu mijlocul anilor 1970."^[2] Una din expresiile ei concrete a reprezentat în anul 1945 întemeierea Ligii Arabe.

Steagul Revoluției Ofițerilor Liberi din Egipt din 1952, aici fără stema acvilei, devenind un steag al naționalismului arab, care a inspirat versiuni asimilate de mai multe republici arabe

Harta răspândirii populațiilor vorbitoare de limba arabă - în Orientul Apropiat

Statele membre ale Ligii Arabe, inclusiv Somalia și Djibuti a căror populație nu este arabofonă și inclusiv Palestina, care este reprezentată de Autoritatea Națională Palestiniană. Pe hartă nu se văd Comorele, care sunt și ele membre ale Ligii Arabe, deși nici populația ei nu este arabă

Conceptul ideologic

Drapelul partidului Baas, care este și el un stindard al panarabismului

.

În cursul secolului al XIX-lea s-a dezvoltat Mișcarea Renașterii Arabe - Al Nahda. Această mișcare punea accentul pe unitatea arabă și a musulmanilor, pe baza identității arabe și a exaltării măreției de odinioară a patrimoniului arab și musulman, mai ales a unității din secolul al VII-lea, sub domnia dinastiei Omeiazilor. Acest curent ideologic arab a propovăduit preluarea ștafetei Imperiului Otoman de către un mare stat unitar arab. Panarabismul a entuziasmat elitele arabe, suprapunându-se încetul cu încetul, cel puțin, în rândurile acestora, sentimentului apartenenței la islam, care era o caracteristică a Imperiului Otoman ale cărui rădăcini erau turcești. Ideologia panarabă a fost susținută atât de intelectuali arabi musulmani, cât și de intelectuali arabi creștini, ceea ce i-a dat o culoare laică sau ecumenică, transcendând religiile. După Primul Război Mondial care a dus la destrămarea Imperiului Otoman, sentimentul naționalist arab, încurajat de puterile antiotomane, precum Marea Britanie, a devenit foarte puternic. Ulterior el s-a aflat dezamăgit și frustrat în fața diviziunii Orientului Apropiat prin Acordul Sykes-Picot

Mișcările politice

Partidul Baas

Partidul Baas Arab Socialist sau Partidul Socialist al Renașterii Arabe, a reîncarnat naționalismul arab. El a fost înființat în 1947 de către creștinul sirian Michel Aflaq și musulmanul laic sirian Salah ad-Din al-Bitar. Obiectivul acestei mișcări era de a crea o națiune arabă, ancorată pe așa numitul socialism arab și pe laicitate. dupa părinții fondatori ai ei natiunea araba are o misiune eterna. Ei au insistat asupra dimensiunii culturale comune, în care un loc însemnat îl are [[islam[[ul. Partidul Baas are un comandament național la nivelul general arab și comandamente regionale în fiecare țară. Partidul a deținut puterea mulți ani în Siria și Irak, regimul creat de el având un caracter autoritar, dictatorial.

Nasserismul

Gamal Abdel Nasser în anul 1961

După Revoluția egipteană din 1952, care l-a detronat pe regele Faruk, noul lider al Egiptului, colonelul Gamal Abdel Nasser a inițiat un nou curent arab, cunoscut ca nasserist. Orientarea sa era net anti-occidentală, potrivnică monarhiilor din Peninsula Arabică, mai ales Arabiei Saudite, și și-a câștigat sprijinul Uniunii Sovietice. În aceasta optică s-a înscris naționalizarea Canalului de Suez. Pentru a regla curgerea Nilului și in scopul exploatării energiei hidroelectrice, Nasser și-a propus construirea unui mare baraj și lac de acumulare la Aswan și naționalizarea canalului de Suez pentru a o finanța. Criza Suezului a avut repercusiuni mondiale, dand o lovitură influenței franceze și mai ales britanice în Orientul Apropiat. ideologia nasseristă s-a cristalizat în raport cu conflictul arabo-israelian în jurul Palestinei, cunoscut sub numele de „Cauza arabă”. În vremea lui Nasser panarabismul a devenit ideologie a Egiptului, care a justificat implicarea în conflictele cu Israelul și în Războiul civil din Yemen. Regimul lui Nasser a impus cu timpul reforme socializante, reprimând totodată pe comuniști, pe baasiști și pe Frații musulmani din Egipt. Partidul său de guvernământ a fost denumit Uniunea Socialistă Arabă.

Tentativele de unire panarabă

În afara Republicii Arabe Unite care a unit temporar în 1958-1961 Egiptul și Siria, în 1958 Nasser a obținut și aderarea Regatului Yemenului la o confederație cu totul formală numită Statele Unite Arabe care a încetat de a exista de asemenea în 1961. În Irak în 1963-1970 țara a fost condusă de o juntă de coaliție între nasseriști conduși de frații Aref și partidul Baas. În 1969 Muammar Al-Qadhafi, influențat de nasserism, l-a detronat pe regele Idris al Libiei. În 1971 Republica Arabă Libiană, sub conducerea sa, a semnat cu Siria și cu Egiptul un tratat care a instituit o așa numită Uniune a Republicilor Arabe, federatie care, până la urmă. nu s-a realizat. Pe tot parcursul conducerii lui Kadhafi, Republica Arabă Libiană, apoi Jamahiriya Araba Libiană Socialistă și Populară, au urmat o linie politică panarabistă și, apoi, panafricanistă, semnând cu țări din Africa de nord și din Africa subsahariană musulmană o serie de acorduri de uniune - în 1973 cu Tunisia, în 1980 cu Ciadul, iar în 1984 tratatul de la Oujda cu Marocul. La un moment dat Kadhafi s-a aflat la conducerea Uniunii Africane.Niciuna din tentativele de unificare panarabe sau panafricane propovăduite de Kadhafi nu a putut demara cu succes.

Un steag cu versete coranice utilizat des de adepți ai Hamas, Hezbollah sau ai Frăției Musulmane

Naționalismul islamic panarab

Naționalismul islamic panarab este o versiune a panarabismului care își are originile în naționalismul arab și adoptă elemente importante din ideologia acestuia, utilizându-le însă într-un cadru islamic. Ín același timp acest curent păstrează multe caracteristici ale naționalismului arab, dar exclude particularitățile de natură laică ale acestei ideologii. Naționalismul Islamic Pan-Arab are două laturi importante: naționalismul arab și pan-arabismul.^[3]

Anthony D. Smith a cercetat dimensiunile instituționale și culturale ale naționalismului prin prisma unor factori precum statul, teritoriul, limba, istoria, ritualurile, ceremonialulrile și desigur religia.

Naționalismul islamic pan-arab a fost adoptat cu timpul atât de organizațiile politice laice, cât și de cele islamice și islamiste din lumea arabă. Acest fapt este demonstrat prin exemple concrete cum ar fi metamorfozarea unor organizații tradițional-laice, precum Fatah, în Teritoriile Palestiniene. Aceste organizații politice au adoptat, începând cu anii 1990, un discurs islamic apropiat de cel al organizațiilor Hamas sau Frăția Musulmană pentru a rezista pe scena politică și pentru a atrage un electorat diversificat, care este în acelaș timp atras puternic și de islamul politic.

Prima sura într-un manuscript coranic de Hattat Aziz Efendi

Pentru a înțelege în profunzime naționalismul islamic pan-arab este necesară o abordare a acestui fenomen într-un context islamic care să înglobeze nu numai teorii și concepte occidentale ale naționalismului, dar și o teorie islamică a relațiilor internaționale. O astfel de abordare islamică bazată pe principiile Coranului și centrată pe noțiunea de comunitate islamică a credincioșilor (Umma) permite înțelegerea acestui nou concept de naționalism islamic pan-arab, atât din perspectiva clasică occidentală, cât și din perspectiva islamică prevalentă în lumea arabă. Ín acest fel, naționalismul islamic pan-arab capătă o dublă valență din punct de vedere cultural și religios în lumea arabă. Din punctul de vedere al naționalismului islamic pan-arab, panislamismul este un element important, încorporat deja în acest concept. Diferența între cele două noțiuni constă în faptul că naționalismul islamic pan-arab acordă întâietate națiunii arabe. Cu toate că naționalismul islamic panarab acceptă panislamismul, promotorii acestui current văd unitatea arabilor sub religia islamică ca un pas necesar pentru unitatea islamică la nivel mondial, după cum este propovăduită de Coran. Diferența dintre aceste două curente constă și în faptul că naționalismul islamic panarab este considerat un obiectiv realizabil în viitorul apropiat și mediu ca armă în lupta impotriva guvernelor laice arabe dar și ca instrument pentru promovarea unității statelor arabe.

De asemenea, naționalismul islamic panarab se folosește de conceptele naționalismului laic clasic dar se bazează pe perceptele islamice. Această nouă formă de naționalism adoptă pentru prima dată, atât naționalismul unor gânditori islamici, precum Hassan Al Banna și Sayyid Qutb, care au luptat pentru independența de sub ocupația colonială britanică, dar și naționalismul laic al lui Gamal Abdel Nasser.

Naționalismul islamic panarab a fost acceptat în rândurile publicului arabilor deoarece acesta căuta o alternativă islamică la politicile laice și de multe ori dictatoriale ale guvernelor lor. Cu toate că noua factură islamică a mișcării panarabe ar putea fi considerată de asemenea panislamică, acest al doilea aspect nu este cel principal, din două motive. În primul rând, naționaliștii islamici panarabi consideră că trăsătura dominantă a islamului este cea arabă. În al doilea rând, curentul panislamist este acceptat de naționaliștii islamici pa-arabi doar din prisma unui obiectiv religios îndepărtat și nu a unui scop precis pe termen scurt.

Un cercetator român, Dan Stoenescu, susține că naționalismul islamic pan-arab este un fenomen nou în lumea arabă și reprezintă cea mai nouă manifestare a naționalismului arab modern dintr-o perspectivă islamică. Acest nou tip de naționalism a apărut în 1987, odată cu prima Intifadă din teritoriile palestinene, și a fost capabil să încorporeze atât conceptul de pan-arabism cât și cel de naționalism islamic și s-a erijat în curentul dominant în lupta arabilor împotriva laicității și influenței occidentale în lumea arabă..^[3]