Virginal

Virginalul este un vechi instrument muzical cu claviatură și coarde ciupite, asemănător spinetei, popular în sec. XV-XVII, folosit mai ales în Anglia pe timpul reginei Elisabeta I.^[1][2]

Doamnă cântând la virginal. circa 1665 Gerrit Dou (1613–1675)

Construcția

Virginalul are, de regulă, formă paralelipipedică și se utilizează așezat pe o masă. Diferă de spinetă prin numărul și poziția coardelor:^[3]

- La virginal, pentru fiecare notă există o coardă, spre deosebire de spinetă, unde fiecărei note îi este alocată o pereche de coarde apropiate.

- La virginal, coardele sunt paralele cu peretele din față, care poartă claviatura, adică perpendiculare pe clape, în timp ce la spinetă sunt în prelungirea clapelor.

- La virginal, coarda pentru sunetul cel mai grav este cea mai apropiată de claviatură, în timp ce la spinetă este cea mai depărtată.^[4]

Claviatura poate fi așezată spre stânga, central sau spre dreapta peretelui frontal. În acest din urmă caz se numește muselar, virginalul emițând un sunet distinctiv de flaut.^[5] Aceasta deoarece, prin această poziționare a clapelor, coardele sunt ciupite exact la mijloc, ceea ce îi conferă un sunet fundamental puternic.^[6]

Virginal flamand tip muselar, cu claviatura “îngropată” în partea dreaptă a panoului frontal

Utilizare

Spre deosebire de spinetă, destinată în special sălilor de concerte, virginalul este destinat utilizării personale, într-o încăpere mică.^[7]

Perioada de înflorire a virginalului a fost între a doua jumătate a secolului al XVI-lea până spre sfârșitul secolului al XVII-lea până la apogeul perioadei baroce.^[8]

În Anglia, virginalul a fost foarte folosit în Epoca Elisabetană. Henric al VIII-lea al Angliei, Anne Boleyn și Elisabeta I au fost talentați interpreți la virginal. Principalii compozitori ai vremii care a compus pentru virginal au fost William Byrd, Orlando Gibbons și John Bull.^[7]