triumf

română

Etimologie

Din latină triumphus, franceză triomphe.

Pronunție

• AFI: /tri'umf/

Substantiv

Declinarea substantivului triumf
n.	Singular	Plural
Nominativ-Acuzativ	triumf	triumfuri
Articulat	triumful	triumfurile
Genitiv-Dativ	triumfului	triumfurilor
Vocativ	triumfule	triumfurilor

1. (în roma antică) celebrare a unei victorii prin intrarea solemnă în oraș a comandantului biruitor, pe un car tras de patru cai albi și însoțit de un cortegiu din care făceau parte senatori, căpeteniile armatei și prizonierii făcuți în război, reprezentând cea mai înaltă onoare acordată învingătorului.
2. victorie, biruință de mare prestigiu; (fig.) succes moral, reușită, izbândă deosebită.

Expresii

• A duce (sau a purta pe cineva) în triumf = a ridica (pe cineva) pe sus (purtându-l pe brațe sau pe un tron) în cadrul unui cortegiu solemn sau vesel

Traduceri

Traduceri

Referințe

• DEX '98 via DEX online