Conjugare
From Wikipedia, the free encyclopedia
În morfologie, conjugarea este, într-una din accepțiunile termenului, flexiunea verbului, adică modificarea formei sale în funcție de anumite categorii gramaticale specifice. În limba română, acestea sunt persoana, numărul, timpul, modul și diateza[1]. În unele limbi poate fi vorba de mai puține categorii, în altele – de mai multe. De exemplu, în limbile slave, categoriilor amintite li se adaugă și aspectul. Ansamblul formelor unui verb constituie paradigma sa[2]. Pe de altă parte sunt și limbi fără conjugare, de exemplu limba chineză[3].
În altă accepțiune, o conjugare este o clasă de verbe definită după anumite caracteristici. De exemplu, în gramatica tradițională a limbii române sunt stabilite patru conjugări, după terminația formei scurte a infinitivului[1]:
- conjugarea I: terminația -a (exemplu a cânta);
- conjugarea a II-a: -ea (a tăcea);
- conjugarea a III-a: -e (a face);
- conjugarea a IV-a: -i (a veni).