Verbe în limba spaniolă
From Wikipedia, the free encyclopedia
Verbe sunt una dintre cele mai complexe domenii ale gramaticii limbii spaniole. Fiind limbă flexionară, spaniolă, astfel ca și alte limbi romanice, are o flexiune verbală foarte dezvoltată.
Sistemul verbal spaniol este împărțit în patru moduri: indicativ (indicativo), subjunctiv (subjuntivo), condițional (condicional) și imperativ (imperativo), patru timpuri simple: prezent (presente), trecut imperfect (préterito imperfecto[1]), trecut perfect simplu (préterito perfecto simple[2]), viitor simplu (futuro simple) și patru timpuri compuse, create cu ajutorul verbului auxiliar haber (a avea): trecut perfect compus (préterito perfecto compuesto), trecut mai mult ca perfect (préterito pluscuamperfecto), trecut anterior (préterito anterior) și viitor compus (futuro compuesto). Adițional, există construcții progresive compuse din verbul auxiliar estar (a sta), dar ele nu sunt considerate timpuri gramaticale.
Verbele spaniole au și patru forme nepersonale: infinitiv (infinitivo), gerunziu (gerundio), participiu trecut (participio préterito) și participiu prezent (participio presente). Cel din urma nu este considerat drept o formă conjugată, ci un adjectiv derivat din verbul propriu.
Numărul mare al verbelor de uz zilnic sunt neregulare. Restul aparține unei din trei paradigme ale conjugării regulare. Se poate recunoaște o paradigmă după desinența infinitivului: -ar (p. 1), -er (p. 2) sau -ir (p. 3). Verbele -ar sunt cele mai comune și cele mai regulare. În plus, verbele noi create din cuvinte împrumutate de obicei obțin desinența -ar. Afară de aceasta, există și subgrupuri ale verbelor semiregulare care schimbă vocală accentuată în unele forme, asemănător cu formele verbelor românești precum a putea, a purta etc.