From Wikipedia, the free encyclopedia
Preistoria (însemnând "înaintea istoriei" și provenind din cuvintele latine pre - "înainte" și historia - "istorie"), reprezintă prima epocă din istoria societății omenești și se referă la intervalul de timp de la primele urme umane, până la apariția documentelor istorice scrise. Ea se mai numește și epoca străveche.
Prezentare generală Preistorie | |||
Holocen | (➚ Istoria timpurie) | ||
Epoca fierului | |||
Epoca târzie a Bronzului | |||
Epoca mijlocie a Bronzului | |||
Epoca timpurie a Bronzului | |||
Epoca Bronzului | |||
Epoca Cuprului | |||
Neolitic | |||
Mezolitic | |||
Pleistocen | Paleoliticul superior | ||
Paleoliticul mijlociu | |||
Paleoliticul timpuriu | |||
Vechea Epocă de Piatră | |||
Epoca de Piatră |
Epoca preistorică a durat de o mie de ori mai mult decât celelalte epoci istorice luate la un loc, aproximativ 6 milioane de ani. Ea începe odată cu apariția lui Australopitecus și se termină cu apariția orașelor și scrierii. În viziunea evoluționistă, preistoria se consideră că ar fi începutul procesului de antropogeneză (transformarea unor specii de maimuțe antropoide în oameni) și a durat până la apariția scrisului sau a primelor state. Alte teorii despre originile omului pun în lumină repere temporale diferite; antropologia reprezintă astăzi o variantă aproape unanim acceptată de lumea științei, fiind, de departe, teoria cea mai bine documentată arheologic. Procesul de antropogeneză se explică ca urmare a schimbărilor climei, florei și faunei Pământului.
Cele mai vechi urme au fost descoperite pe teritoriul Africii, având o vechime de peste 2,5 milioane de ani, în zona Riftului. În această zonă, soții Louis (1907-1972) și Mary Leakey au identificat primul craniu aproape complet al unui hominid, aparținând genului Australopithecus, denumit „maimuța din sud”, datând precis între 1,9 -1,7 milioane de ani. Creierul acestui hominid era o treime din cel al omului actual. Forma craniului indică un mers biped (în două picioare), membrele anterioare nefiind folosite pentru obținerea echilibrului, ca în cazul maimuțelor. Aici, în Valea Riftului, au fost depistate peste 50 de cranii (la Olduvai), fenomen care ar indica acest spațiu ca fiind centrul de apariție al speciei hominizilor[1].
Cea mai realistă și disputată teorie a apariției omului, este teoria evoluționista a lui Charles Darwin. Conform teoriei, evoluția speciilor nu este determinată în principal de mutații aleatorii, ci de capacitatea de adaptare la mediul înconjurător. Presiunea mediului duce la selecție naturală; speciile care nu pot să se adapteze la noile condiții pot să dispară, lăsând loc celor care au, în parte, datorită mutațiilor, acest potențial adaptiv.
Factorii care au influențat antropogeneza au fost: varietatea mediului înconjurător, sursele de hrană, concurența cu alte specii pentru habitat, comportamentul general al primatelor, gradul de izolare/contact între populații. La nivel anatomic, schimbările care indică evoluția spre umanitate au fost: schimbarea poziției în mers și adoptarea mersului biped; modificarea membrelor și a coloanei, ceea ce a permis dezvoltarea brațelor și eliberarea mâinilor de rolul lor în deplasare pentru a le face apte pentru activități dedicate mâinilor; lărgirea bazinului și adâncirea acestuia (modifică durata de sarcină și mecanica nașterilor); coborârea laringelui - ce va permite posibilitatea formării unor sunete mai complexe, dezvoltându-se limbajul; creșterea cutiei craniene - ce va permite deținerea unui volum cerebral mai crescut. La nivel cerebral, schimbările pot fi identificate pe baza modificărilor cutiei craniene. Aceasta indică creșterea ariilor anterioare (lobii frontali) după evoluția occipitalului, precizarea ariilor corticale, dezvoltarea creierului prin apariția circumvoluțiunilor. La nivel comportamental, schimbările par mai dramatice. Ele vizează comportamentul legat de obținerea hranei (vânătoarea diurnă și cooperativă, prezența uneltelor, repartiția sarcinilor pe sexe), comportamentul de grup (raportul dintre adulți, raportul dintre adulți și copii, tipul de comunicare), abilitățile de comunicare (limbajul/apariția elementelor de gândire abstractă).
Folosind focul pentru gătit, acesta era asemeni unui stomac extern pentru a descompune alimentele, eliberând mai multe calorii și obținând mai multă energie. Înainte de stăpânirea focului, oamenii erau nevoiți să mestece și să digere cu greu carnea, iar focul a contribuit la diminuarea digerării, scăderea în volum a stomacului și a maxilarului și la dezvoltarea altor organe, precum creierul.[2]
Primatele, mamifere placentare, apărute în urmă cu 60-70 milioane de ani în urmă [3], majoritar arboricole, sunt cele mai apropiate de om din punct de vedere genetic. Elementele principale: reducerea volumului feței în raport cu scheletul cranian; dezvoltarea regiunii corticale anterioare; orbite frontale; poziție verticală a trunchiului în poziție șezândă; 5 degete; mâini prehensile (care au capacitatea de prinde, de a apuca); degete cu unghii plate (nu sub forma ghearelor ); 2 mamele în poziție pectorală; dimorfism sexual limitat.[4]
Acum 14-12 milioane de ani se desprinde Grupul Hominidae-Ramapithecus, acesta fiind primul exemplar cu o clară poziție bipedă, chiar dacă accidental sau de scurtă durată.[5] Apar grupuri care se individualizează în cadrul primatelor, ca Prosimienii, ce se caracterizau prin bot alungit, creier relativ mic, perioadă activă nocturnă. Familiile grupului includ: Lemuridae, Indridieni, Daubentonieni din Madagascar; Lorisidiene în Africa și Asia; Tarsidieni în Indonezia și Filipine. Simienii, a doua clasă de primate apărută, se segmentează în două mari grupe: platirhinieni - grupă prezentă în America de Sud și catarhinieni - prezenți în restul lumii, care se împarte în Cynomorphae, Ponginae (Hylobates, Pongidae) și grupul Hominidae. Primele exemplare ale acestei familii sunt; Aegyptopithecus Zeuxi; Dryopithecus în Europa; Proconsul în Africa; Sivapithecus în India.
Acum 10 milioane de ani, formarea lanțurilor muntoase (ca Himalaya) sau formarea Marelui Rift African [6] au perturbat tiparele meteorologice, provocând o răcire sistematică a planetei, ceea ce avea să devină o situație favorabilă pentru apariția acestei noi specii care va domina planeta.
Acum 7 milioane de ani, strămoșii noștri, primatele, trăiau în liniște, în copaci, la tropice, în junglele dese africane. Dar zona lor avea să fie invadată de iarbă. În Africa de Est, pajiștile au invadat habitatul tradițional de pădure al primatelor. Cu copaci tot mai puțini și spații cât mai întinse între ei, primatele au fost nevoite să se adapteze. Fiind tot mai multe primate în copaci și cât mai puțină hrană, primatele au fost nevoite să meargă de la o sursă de hrană la alta, separate de pajisti. Căutând hrană disponibilă, multe primate coboară din copaci și se adaptează noului habitat, adoptând, treptat și lent, mersul biped, având membrele superioare cu care vor putea modela istoria și construi civilizația.
Acum 6-7 milioane de ani, se presupune că din Sahelanthropus tchadensis s-au desprins două ramuri, una a condus spre omul modern (Homo sapiens) [7], iar cealaltă spre primatele superioare - cimpanzeul, urangutanul și gorila.
Acum 4 milioane de ani, genul Australopitec [8] a evoluat și s-a dezvoltat în Africa de Est, răspândindu-se pe întregul continent, până la dispariția sa de acum 2 milioane de ani.[9] Pe parcursul acestei perioade de timp, au existat diferite forme de Australopithecus:
Principalele locuri în care au fost identificate resturi fosile ale lui Afarensis sunt: Hadar (Afar) - în Etiopia (exemplarul denumit "Lucy" ); Laetoli în Tanzania(la 40 km sud de Olduvai). Indivizii din afarensis nu aveau habitate amenajate sau unelte; aveau comportamentul de vânători de talie redusă, cu o puternică înclinație spre vânătoarea cooperativă, sau se hrăneau doar cu animalele vânate și abandonate de prădători.
Avea o bipedie perfectă [11], craniu rotunjit mult peste arcada supraorbitală, unghi închis la baza craniului, creastă sagitală, orificiu occipital care evoluează spre orizontală, arcada dentară diastemică și, probabil, poseda un encefal mult mai complex. Exemplarele identificate sunt răspândite pe o arie mult mai largă.
În 1925, doctorul sud-african Raymond Dart a descoperit la Taung, în Africa de Sud, calota craniană a unui copil de aproximativ 6 ani (cu un posibil volum cranian la maturitate de aproximativ 600 cm³), pe care l-a numit Pleisanthropus transvaalensis. Tot Dart este cel care consideră că acești indivizi ar fi creat așa-numita cultură osteodontokeratică (unelte produse din oase, fildeș/dinți de animal și lemn).
Homo sapiens este singura specie din genul Homo care a supraviețuit și există și azi, în timp ce alte specii Homo au dispărut, multe dintre ele fiind ascendente lui Homo sapiens, iar altele fiind rude îndepărtate pe linia noastră ancestrală[13]. Nu există încă un consens cu privire la categorisirea speciilor distincte sau subspeciilor. În unele cazuri, acest lucru se datorează lipsei de fosile, iar în alte cazuri, este din cauza diferențelor prea mici pentru a clasifica speciile din genul Homo [14]. Specia Homo sapiens cuprinde, după unii autori, o întreagă listă de subspecii arhaice de om (Homo), ce contrastează cu oamenii moderni (subspecia Homo sapiens sapiens), din perioada începând în urmă cu 500.000 de ani. Alți autori consideră aceste subspecii drept specii. Lista „umbrelă” a acestor specii arhaice include Homo heidelbergensis, Homo rhodesiensis, Homo neanderthalensis și, uneori, Homo antecessor. Astăzi, se crede că oamenii moderni ar fi evoluat din indivizii cuprinși în categoria Homo sapiens arhaic, care, la rândul lor, ar fi evoluat din Homo erectus. Varietățile cuprinse în grupul Homo sapiens arhaic sunt parte a speciei numită Homo sapiens întrucât mărimea creierului lor era foarte asemănătoare cu cea a oamenilor moderni. Mărimea creierului indivizilor Homo sapiens arhaic varia între 1.100 și 1.400 cm3, care coincide cu intervalul de variație al volumului creierului oamenilor moderni.
Neanderthalienii, deși erau destul de bine adaptați la mediul glaciar instalat în Europa, au dispărut din cauze încă incerte.[26] Pierderea plantelor în urma glaciațiunii ar fi afectat populațiile de mari mamifere, precum mamuții, care erau principala sursă de hrană a Neanderthalienilor. Neanderthalienii au fost înlocuiți acum 30.000 de ani de oamenii moderni. Oamenii moderni ar fi supraviețuit dezastrului ecologic întrucât mare parte din ei trăiau în Africa, care nu a fost afectată.
În paleoliticul mijlociu, acum 200.000 de ani, omul modern (Homo sapiens) luase pe deplin formã. Laringele coboară, oamenii având, astfel, posibilitatea de-a scoate sunete mai complexe, ceea ce a favorizat dezvoltarea limbajului articulat. Informațiile puteau fi, astfel, împărtășite între indivizi și peste generații. Oamenii au câștigat, astfel, un avantaj hotărâtor asupra oricărei creaturi de pe planetă. Făcând schimb de informații, oamenii puteau să nu mai depindă de propria experiență, ci puteau să se folosească de experiențele personale ale celorlalți, putând comunica verbal cele mai diverse sentimente, dorințe și nevoi. Ca specie, oamenii devin exponențial mai inteligenți. Odată cu apariția limbajului, oamenii practică muzica, arta și, de asemenea, acel mod specific de înhumare al celor decedați. Apariția ritualului funerar dovedește capacitatea de a prevedea – mormântul ascunzând trupul în descompunere – și o înțelegere superioară a conceptului de moarte. Acum 100.000 de ani, având membre superioare agile, un mers biped, stăpânind focul și comunicând, cu un creier dezvoltat și unelte primitive, oamenii s-au putut deplasa dincolo de continentul african. Acum 80-60 de milenii, oamenii s-au răspândit din Africa de Est în aproape toată Africa, apoi spre Orientul Apropiat și, mai departe, către Asia și regiunea Australiei de azi, spre nord ajungând în Europa, iar spre est în Asia Centrală, cu 40 de milenii în urmă, și, în sfârșit. spre cele două Americi, acum 30 de milenii. Tot acum 40 de milenii este considerată ca fiind datată apariția paleoliticului superior, caracterizat prin acea cultură superioară. Expansiunea către America de Nord și Oceania a avut loc în cea mai recentă glaciație de acum 40-50 mii de ani, mai ales în perioada de apogeu a acesteia, când condițiile de viață din zonele din emisfera nordică, pe care astăzi le numim temperate, erau extrem de nefavorabile. Lipsa hranei în timpul glaciațiunii a dus, de multe ori, la acte de canibalism.
Timp de 10-15 mii de ani, două specii și-au disputat supremația, conviețuind în Europa: Homo sapiens și Homo neanderthalensis. Oamenii de Neanderthal erau evoluati cultural, la fel de inteligenți ca și oamenii de Cro-Magnon, capabili de realizări artistice și tehnologice. Practicau rituri funerare complexe, dețineau arme primitive și tehnici cu care puteau vâna animale mari ca mamutul lânos și își construiau colibe din oase de mamut. Dar erau organizați în grupuri mai mici în favoarea oamenilor moderni care aveau un sistem de comunicare mai complex și care erau mult mai bine organizați și adaptabili. Oamenii de Neanderthal au dispărut acum 30.000 de ani, fie datorită glaciațiunii, fie datorită încrucișării cu oamenii moderni. În timp, oamenii din specia Homo Sapiens au început să-și confecționeze haine din blănuri de animale cusute cu ace din os pentru a se încălzi în peșterile reci și au domesticit anumiți lupi ce au fost strămoșii câinilor de azi. Lupul, care a fost unul dintre inamicii erei glaciare, avea să devină cel mai bun prieten al omului, pe care îl va sprijini la vânătoare.
Având nevoia de a se exprima și a lăsa urme ale trecerii lor, oamenii preistorici și-au transpus viețile lor de vânători și obiceiurile pe pereții peșterilor prin picturi rupestre. Picturile rupestre înfățișând animale asociate cu simboluri magice (pentru a cinsti spiritele lor), precum și scene de vânătoare ce reproduceau amprentele suflate cu pigmenți extrași din plante peste mâna lipită de perete, reprezentau, pentru oamenii timpurii, un mod pentru a-și exprima identitatea ca primă formă de individualism, constituind un salt intelectual și cultural uluitor.
La sfârșitul acestei glaciații, odată cu dispariția mamiferelor mari ca mamuții, acum 12.000 de ani, oamenii au colonizat aproape toate regiunile neînghețate ale globului. Oamenii din această perioadă își ornamentau corpul cu diverse obiecte (podoabe) pentru a-și îmbunătăți înfățișarea. Grupurile sociale erau, în general, mici și egalitariste, totuși, în acelea caracterizate prin abundență de resurse și tehnici avansate de stocare a alimentelor, s-a dezvoltat un stil de viață sedentar, cu structuri sociale complexe, cu ierarhizare și în care erau posibile contactele la distanțe mari, ca în cazul aborigenilor australieni. În acea vreme, abia dacă erau câteva zeci de mii de oameni pe planetă.
Specia | Perioada (milioane) | Locul | Înălțimea | Greutatea | Capacitate craniană | Fosile găsite | Descoperire |
---|---|---|---|---|---|---|---|
Homo habilis | 2,1 – 1,5 | Africa | 150 cm | 33 – 55 kg | 510-660 | Multe exemplare | 1960/1964 |
Homo erectus | 1,9 – 0,7 | Africa, Eurasia (Java, China, India, Caucaz) | 180 cm | 60 kg | 850 – 1.100 | Multe exemplare | 1891/1892 |
Homo gautengensis | 1,9 – 0,6 | Africa de Sud | 100 cm | 1 individ | 2010/2010 | ||
Homo rudolfensis | 1,9 | Kenya | 700 | 2 site-uri | 1972/1986 | ||
Homo ergaster | 1,8 – 1,3 | Estul și Sudul Africii | 190 cm | 700–850 | Multe exemplare | 1975 | |
Homo antecessor | 1,2 –0,8 | Spania | 175 cm | 90 kg | 1,000 | 2 site-uri | 1997 |
Homo cepranensis | 0,9 – 0,35 | Italia | 1,000 | un craniu | 1994/2003 | ||
Homo heidelbergensis | 0,6 – 0,035 | Europa, Africa, China | 180 cm | 90 kg | 1,100–1,400 | Multe exemplare | 1908 |
Homo neanderthalensis | 0,35 – 0,03 | Europa, Vestul Asiei | 170 cm | 55 – 70 kg | 1,200–1,900 | Multe exemplare | (1829)/1864 |
Homo rhodesiensis | 0,3 – 0,12 | Zambia | 1,300 | Putini | 1921 | ||
Homo sapiens | 0,2 – prezent | Peste tot | 150 – 190 cm | 50 – 100 kg | 950–1,800 | Încă trăiește | —/1758 |
Homo floresiensis | 0,1 – 0,12 | Indonezia | 100 cm | 25 kg | 400 | 7 indivizi | 2003/2004 |
Omul de Denisova | 0,04 | Rusia | 1 site | 2010 | |||
Oamenii roșii ai peșterii | 0,0145 – 0,0115 | China | Puțini | 2012 |
Paleoliticul (epoca pietrei, din greacă: palaios = vechi și lithos = piatră) este prima și cea mai lungă perioadă a preistoriei și a istoriei universale, în general, perioada în care a avut loc procesul însuși al antropogenezei și al sociogenezei. Paleoliticul este epoca primelor societăți, de culegători și vânători, organizați în „bande” sau „cete”, caracterizate prin mobilitate. Paleoliticul poate fi împărțit în diferite moduri:
Structurile sociale sunt prezentate, în majoritatea lucrărilor de specialitate, mai degrabă “împărțite” în trei mari categorii: căsătoria, familia, descendența. Căsătoria este actul simbolic care duce la formarea unei familii care, conform multor cercetători, constituie baza descendenței. Aceasta din urmă este cea care legitimează relații evidente prin intermediul comportamentelor (reale sau simbolice).
Structura socială reprezintă căile și modurile în care indivizii și grupurile relaționează în interiorul unei societăți. Structura socială se compune din:· instituții sociale , roluri sociale , statute sociale (care pot fi înnăscute și dobândite). Toate structurile sociale implică un anumit grad de diferențiere (ranguri), deoarece nu toate statutele sunt considerate a avea valoare egală. Dar societățile ierarhice sunt cele în care se tinde să existe diferențe mari în accesul la avere și putere. Determinanți ai diferențelor de statut s-au produs în funcție de gen : bărbații și femeile tind să facă lucruri diferite în toate societățile, iar rolurile atribuite sunt dependente cultural de vârstă: în societățile tradiționale statutul individului tinde să se modifice și să crească odată cu înaintarea în vârstă; abilitățile/calitățile personale: în special, în societățile bazate pe merit, mai puțin în cele bazate pe statute înnăscute.
Apare familia, un grup caracterizat prin rezidență comună, cooperare economică și reproducere. Societatea era interesată de următoarele aspecte: perpetuarea fizică a grupului, perpetuarea culturii, păstrarea anumitor interese privind prestigiul, proprietatea și schimbul de bunuri și servicii între familiile noului cuplu.
Se consideră că religia reprezintă un sistem explicativ, credințele fiind un mijloc creat de oameni pentru a explica ordinea naturală și lumea din jurul lor. Prin urmare, în această accepțiune, religia reprezintă un sistem explicativ al lumii sociale și nu al ordinii naturale. Magia și religia, pe de o parte, știința, pe de altă parte, reprezintă forme de cunoaștere, deci modalități de luare la cunoștință, de ordonare și de explicare a lumii înconjurătoare. Oamenii preistorici au încercat să reziste lumii ostile prin diferite mijloace. Forțele potrivnice au fost ademenite, îmblânzite sau adorate, ei crezând în unul sau mai mulți zei. Animalele care îi asigurau hrana erau omorâte, simbolic, prin practici magice (sacrificiile) sau erau glorificate pentru forța lor. Aceste animale erau pictate pe pereții peșterilor. Astfel au apărut și practicile religioase (rituri). Credințele religioase erau de două feluri:
Fenomenul șamanic ocupă un loc aparte în analiza religiei preistorice. În practicile religioase se înscriu și diversele culte:
Practica acestor culte implică ceremonialuri sacre care se desfășoară în spații speciale (sanctuare) sau în construcții care au o destinație sacră. Astfel de construcții, dolmene, menhiri, întâlnim la:
Arta reprezintă un fenomen spiritual superior, bazat pe un limbaj abstract, în consecință, mult timp s-a negat faptul că grupurile paleolitice ar fi putut avea o formă de manifestare a vieții spirituale care să fie numită artă. Creșterea numărului de descoperiri și identificarea elementelor care autentifică aceste picturi au dus, până la urmă, la acceptarea acestui fenomen ca fiind autentic.
Elementele constitutive ale artei paleolitice:
Arta paleolitică este reprezentată de creații pe mai multe categorii de suporturi. Cele mai spectaculoase - sunt și cele mai cercetate și majoritatea interpretărilor pornesc de la analiza acestei categorii de reprezentări – sunt cele realizate pe pereții peșterilor, de unde și calificativul de “parietală”. De la două-trei reprezentări la câteva sute sau mii, reprezentările din arta parietală constituie majoritatea reprezentărilor. Evident, avem de-a face cu un corpus de imagini cu o valoare specială pentru colectivitățile paleolitice. Arta rupestră, obiectele găsite în peșteri, constituie o categorie mai degrabă redusă numeric, dar cu semnificație, probabil, specială. Această categorie este compusă, în principal, din blocuri de mari dimensiuni pe care au fost realizate reprezentări în relief adânc sau ronde-bosse și care, după cum sugerează situația arheologică în care au fost găsite, erau așezate asemeni unei frize în zona locuită a peșterii. Arta mobiliară este compusă din piesele de podoabă (discuri din os sau corn perforate și gravate, imitații de dinți de animal, în special, de cerb), plachete ornamentate, “propulsoare” – numite și “bastoane de comandament”, statuete din fildeș, corn, os sau, mai rar din roci, chihlimbar sau lut uscat amestecat cu cenușă. Ele au o distribuție geografică imensă, din Spania până în Siberia și sunt, în general, realizate prin gravură și decupaj, uneori, fiind și pictate cu ocru. Categoria pare să se împartă în două grupe distincte: obiectele de podoabă corporală (plachete perforate, pandantive și elemente de colier), respectiv, obiectele care sunt plasate la vedere, dar a căror utilizare este mai puțin evidentă. Desigur, se pot imagina modalități de prindere a unora dintre statuete, de exemplu, pentru a putea fi purtate asemeni pandantivelor, dar cu siguranță aceasta nu este cazul pentru toate statuetele și cu atât mai puțin pentru “propulsoare”.
Plachetele sunt o categorie destul de circumscrisă geografic. Cea mai mare parte a acestora apare în zona La Marche din Franța și sunt plachete din șist gravate cu reprezentări mult mai realiste. Gravura era realizată cu ajutorul burin-ului (o unealtă tipică a paleoliticului superior, realizată pentru a avea capătul unei muchii cu un vârf obtuz), atât pe pereții peșterilor, cât și pe suport moale (os, corn, fildeș). Foarte probabil, aceste unelte de dimensiuni mici erau înmănușate în mânere de os sau de lemn.
Pictura era realizată cu ajutorul ocrului, un oxid de fier sau de magneziu. “Pictorul” frământa în gură acest ocru, apoi îl amesteca într-un recipient realizat din stalagmite retezate cu grăsimi sau cu apă. Pictura propriu-zisă era realizată cu ajutorul unui pămătuf din plante și care îndeplinea rolul de pensulă sau, mult mai frecvent, utiliza un tub de trestie cu ajutorul căruia sufla ocrul aflat în gură; după unele cercetări, unele reprezentări (cele realizate într-o tehnică asemănătoare cu pointillée) au fost realizate prin suflarea direct din gură a pigmentului. Operațiunea trebuie să fi fost destul de laborioasă, căci sunt multe reprezentări care combină două-trei culori, iar ocrul are calități astringente. Originea utilizării ocrului trebuie căutată în tehnica tatuajului (mai precis, a vopsirii corpului). Deși nu există dovezi clare, ipoteza este verosimilă, căci ocrul este un mijloc de a preveni înțepăturile de insecte (închide porii și constituie un strat protector pentru piele). Ca și în cazul gravurilor parietale, situația concretă în care au fost găsite aceste picturi ridică o serie de probleme. Întâi, absența urmelor de torțe (sunt doar câteva identificate, prea puține) sau de lămpi (realizate tot din stalagmite), deși este de presupus că era nevoie de lumină. În al doilea rând, unele reprezentări se află la câțiva metri de solul peșterii – modul de realizare al acestor figuri rămâne în discuție.
Mulajele sunt doar câteva, poate și din cauza șanselor mai mici de a fi conservate. Exemplul clasic îl constituie bizonii de la Tuc d’Audoubert. O posibilă variantă o reprezintă piesele realizate din lut uscat din nordul Germaniei. Piesele realizate în ronde-bosse sunt, în principal, piesele incluse în categoria artei rupestre. Raportate la arta parietală sau la cea mobiliară, acestea sunt realizate într-o tehnică mai degrabă rudimentară; dar acest rezultat poate fi rezultatul utilajului folosit, care trebuia să fie mai rezistent și nu mai precis. Câteva piese au devenit elemente esențiale în interpretările date artei paleolitice – la Laussel (unde au fost găsite majoritatea acestor piese), două dintre aceste obiecte înfățișează un personaj feminin ținând în mână un corn (interpretat ca fiind un corn al abundenței), respectiv, un bărbat care, foarte probabil, trage cu arcul. În categoria plasticii sunt incluse așa-numitele “venus aurignaciene”. Este vorba de statuetele de dimensiuni relativ mici, steatopige (corpul reprezentat poate fi înscris într-un romb, partea mediană – cu atributele sexuale și sânii – fiind exagerată, în timp ce extremitățile – capul și picioarele – sunt schematizate).
Reprezentările sunt, în ciuda numărului foarte mare, destul de uniforme. Principalele categorii sunt următoarele:
Arta aplicată ceramicii pare să se concentreze pe statuetele feminine. Ele au căpătat o pondere specială atunci când s-a luat în considerare viziunea cu privire la societățile neolitice.
c. 12.500- 9.500 î.Hr. - Se dezvoltă cultura Natufiană: o cultură a vânătorilor-culegători sedentari care ar fi cultivat secara în Levant (Estul Mediteranei).
Seamless Wikipedia browsing. On steroids.
Every time you click a link to Wikipedia, Wiktionary or Wikiquote in your browser's search results, it will show the modern Wikiwand interface.
Wikiwand extension is a five stars, simple, with minimum permission required to keep your browsing private, safe and transparent.