Viitor (gramatică)
timp gramatical / From Wikipedia, the free encyclopedia
În gramatică, termenul „viitor” denumește în sens general o valoare temporală de bază, prin care vorbitorul situează o acțiune, o întâmplare, o stare etc.[1] după momentul vorbirii. Viitorul este opus altor două valori temporale de bază, prezentul și trecutul[2][3][4][5]. În sens restrâns, un timp viitor este, în unele limbi, o anumită formă a verbului, o anumită paradigmă care exprimă o nuanță a acestei valori temporale[2]. În acest sens pot exista mai multe forme de viitor.
Această definiție se referă numai la folosirea viitorului ca timp numit „absolut”, adică numai în raport cu momentul vorbirii, de regulă în propoziții independente sau principale. Viitorul mai poate fi și un timp numit „relativ” sau „de relație”, adică folosit în raport cu alt verb, care este la alt timp de bază sau la altă formă de viitor[2][4], mai ales când ambele verbe sunt în aceeași frază.
În funcție de limba considerată, există mai multe sau mai puține forme de viitor. Acestea diferă după mod, diateză, aspect, mod de acțiune, raportul temporal exprimat, registrul de limbă și factori pragmatici. Tot în funcție de aceste noțiuni, formele de viitor pot fi simple sau compuse, cele dintâi alcătuite cu ajutorul unor afixe, cele din urmă cu verbe auxiliare sau semiauxiliare. Cele simple sunt caracteristice mai ales limbilor cu un grad relativ mare de sintetism, cele compuse – limbilor cu un grad relativ mare de analitism.
Valoarea temporală de viitor este uneori exprimată nu numai cu forme specifice pentru acesta, ci și cu unele specifice pentru celelalte timpuri de bază. În schimb, uneori, forme de viitor exprimă alt timp de bază. Pe lângă formele nespecifice, dar și pe lângă cele specifice se folosesc adesea complemente circumstanțiale de timp care le precizează, respectiv le întăresc valoarea temporală.