Barbu Paris Mumuleanu

Barbu Paris Mumuleanu (n. 1794, Slatina – d. 21 mai 1836, București) a fost un poet român.

Barbu Paris Mumuleanu
Date personale
Născut	1794 Slatina, România
Decedat	21 mai 1836 (42 de ani) București, Țara Românească
Cetățenie	Țara Românească
Ocupație	poet
Activitatea literară
Operă de debut	''Rost de poezii, adecă stihuri, 1820
Influențe Athanasios Christopoulos Costache Conachi Hesiod Homer Publius Ovidius Naso Ienăchiță Văcărescu Iancu Văcărescu
Modifică date / text

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 - Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism Romantism - Realism Parnasianism - Simbolism Naturalism - Modernism Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru) Poeți - Eseiști Nuveliști - Proză scurtă Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v • d • m

Biografie

S-a născut la Slatina și a fost fiul unei familii de orășeni^[1]. În timpul copilăriei sale, familia s-a mutat la București și aici poetul a devenit logofăt în casa boierului Constantin Filipescu, traducător din Byron.^[2] Aici a prins gust de carte și a citit tot ce a apărut: literatură bisericească, poeziile lui Ioan Barac și Vasile Aaron, gramatica lui Ienăchiță Văcărescu, poezia lui Iancu Văcărescu, mitologie, iar mai târziu a cunoscut și Nopțile lui Iung și meditațiile poetice și religioase ale lui Alphonse de Lamartine^[1].

În timpul domniei lui Ioan Caragea și-a însoțit boierul în surgiunul de la Bucov. S-a căsătorit, iar când a murit, a lăsat în urmă o familie tânără și numeroasă^[1].

Opera

A fost un autodidact, iar în primul său volum Rost de poezii adecă stihuri, apărut la București în 1820, a adunat versuri de natură erotică, compuse în manieră neoanacreontică, promovând o filosofie hedonistă, împrumutată din poezia lui Athanasios Christopoulos, iar sentimentalismul lăutăresc întâlnit în versurile sale sunt în spiritul vremii, asemănător ca stil cu cel al lui Costache Conachi și a poeților Văcărești^[2]. Poeziile sale erotice sunt monotone, lipsindu-le nota de senzualitate grațioasă caracteristică poeziei erotice a lui Christopoulos, deși unele versuri sunt traduceri din poezia acestuia^[3].

Ulterior a evoluat spre iluminism, influențat de reprezentanții Școlii ardelene^[2]. După modelul lui Teofrast și a lui La Bruyère, a combătut viciile sociale^[2] într-o suită de portrete care satirizează pe parveniți, pe lingușitori, zgârciți, înfumurați, flecari, pedanți etc. (Caracteruri, 1825). Postum, în anul 1837, i s-a tipărit de către Ion Heliade-Rădulescu volumul Poezii^[4], de orientare clasică și preromantică. A colaborat la „Curierul românesc”.

Volume

• Rost de poezii, adecă stihuri (București, 1820)
• Caracteruri (București, 1825)
• Plângerea și tânguirea Valahiei asupra nemulțemirii streinilor ce au derăpănat-o, (Buda, Tipografia Universității, 1825)
• Poezii (București, Tipografia Eliade, 1837, ediție îngrijită de I. Heliade Rădulescu)
• Scrieri, (București, Editura Minerva, 1972, ediție îngrijită și prefațată de Rodica Rotaru)

In memoriam

Mihai Eminescu i-a atribuit epitetul „glas de durere”, în poezia „Epigonii”^[4].

Istoricul german Hagen Schulze, în lucrarea „Stat și națiune în istoria europeană” apreciază rolul de normator al limbii române pe care Mumuleanu l-a jucat în procesul de cristalizare a națiunii române. În opinia lui Schulze, Mumuleanu a ridicat româna de la stadiul de dialect al țăranilor la rangul de limbă literară, asemănător rolului jucat de Ivar Aasen pentru limba norvegiană, sau Adamantios Korais pentru limba greacă.^[5]