Ioan Caragea

Ioan Caragea, cunoscut și sub numele său domnesc Ioan Gheorghe Caragea/ Ioan Vodă Caragea^[2] (n. 1754, Constantinopol, Imperiul Otoman – d. 27 decembrie 1844, Atena, Regatul Greciei)(greacă: Ἰωάννης Γεωργίου Καρατζάς, romanizat: Ioanni Georgiou Karatzas, chirilică: Їωан Геωргïє Караџѣ; franceză: Jean Georges Caradja, Caradgea sau Caradgia; italiană: Giovanni Caradza, Caragia sau Caraggia; turcă: Yoan Corc Karaca),^[3] a fost un prinț fanariot grec al Țării Românești, care a domnit între august 1812 și septembrie 1818. A fost al doilea și ultimul membru al familiei Caragea care a urcat pe tronul Țării Românești, dar unul dintre cei care au deținut și funcția de Mare Dragoman al Imperiului Otoman. Caragea, a cărui viață este relativ obscură până la acel moment, a deținut două mandate de Dragoman (1807–1808, 7–27 august 1812). Înainte de 1800, s-a dedicat și unei cariere literare, participând la răspândirea literaturii Iluministe în întrega națiunie a romeilor și devenind cunoscut pentru traducerile sale din Carlo Goldoni. Descendenții săi au inclus-o pe Ralu Caragea (Rallou Karatza-Argyropoulos), care a devenit faimoasă în propriul drept ca pionier al teatrului modern grec.

Ioan Gheorghe Caragea
Domn al Țării Românești
Date personale
Născut	1754[1] Constantinopol, Imperiul Otoman
Decedat	27 decembrie 1844 (90 de ani)[1] Atena, Regatul Greciei
Părinți	Gheorghe Caragea
Număr de copii	5
Copii	Domnița Ralu Caragea Constantin Caradja[*][[Constantin Caradja |​]] Roxani Karatza[*][[Roxani Karatza (Phanariote Greek cultural animator and Moldavian princess-consort)|​]] Smaragda Caradja[*][[Smaragda Caradja (daughter of Ioannis Georgios Karatzas and wife of Costantinos Vlahuta)|​]] Georgios Caradja[*][[Georgios Caradja |​]]
Cetățenie	Țara Românească  Principatul Moldovei
Ocupație	diplomat
Apartenență nobiliară
Domn al Țării Românești
Domnie	27 august 1812 – 11 octombrie 1818
Predecesor	Ocupație Rusă
Succesor	Caimacam
Modifică date / text

Domnia lui Caragea a venit în vârful influenței fanariote în Principatele Dunărene, o perioadă marcată de corupție politică, intervențe externe și, tot mai mult, de afirmarea naționalismului românesc ca alternativă la hegemonia greacă. Candidatura sa în Țara Românească a fost susținută de Halet Efendi și de Imperiul Austriac, și a fost posibilă prin sume mari de bani pe care Caragea intenționa să le recupereze din taxe. A sosit la București exact când Țara Românească se recupera după o ocupație rusă și a fost implicat în pedepsirea celor pe care îi considera rusofili – represaliile sale au dus la moartea lui Abdullah Ramiz Efendi și la expulzarea lui Manuc Bei; acesta din urmă și-a petrecut anii rămași încercând să-l deposedeze pe Caragea. Caragea a fost apoi implicat în obținerea de slujbe pentru camarila sa greacă sau în traficarea funcțiilor înalte contra mitelor; pentru a satisface cerințele fiscale ale otomanilor, dar și obiectivele sale financiare, a creat un sistem infam de jefuire care a nedumerit observatorii străini și a stârnit furia publicului din Țara Românească. Fiind nevoit să facă față unei izbucniri de banditism, Caragea a devenit cunoscut pentru aplicarea pedepsei capitale, precum și pentru tortură și amputare.^[4][5][6]

La scurt timp după instalarea sa, Țara Românească a fost lovită de un val al pandemiei ciumei orientale, cunoscută local drept „ciuma lui Caragea”. Eșuând în impunerea unei carantine totale, prințul s-a izolat cu succes împreună cu curtea sa, în timp ce populația generală a fost lăsată să se confrunte cu efectele. În perioada de recuperare, Caragea a adoptat poziții mai indulgente, conforme cu absolutismul luminat, iar respectul său pentru libertățile civile a fost consemnat în codul din 1818, Legiuirea lui Caragea („Legea lui Caragea”).^[7] A oferit un succes românilor permițându-i lui Gheorghe Lazăr să predea un curs de limba română la academia domnească reamenajată și a făcut, de asemenea, eforturi pentru reintegrarea naționaliștilor nemulțumiți în administrația sa. Deși și-a continuat cheltuielile extravagante, Caragea a realizat că un audit contabil ar fi dus la înlăturarea și moartea sa; în ultimele luni ale domniei, a redus taxele și a anunțat reforme. A căutat, de asemenea, să împace Poarta Otomană intervenind pentru a limita a Doua Răscoală Sârbească și a fost creditat, posibil eronat, cu uciderea rebelului sârb Caragheorghe.

Aflând că a căzut în dizgrație la Poartă și trădat de ginerele său Mihail Suțu, Caragea și-a luat familia și averea și a părăsit Țara Românească în septembrie 1818.^[8] A trăit în Confederația Elvețiană și în Marele Ducat al Toscanei, sprijinind Războiul de Independență al Greciei și devenind cap nominal al guvernului revoluționar din Peloponez. La aproape șaptezeci de ani, a încercat, dar a eșuat, să se impună ca o figură influentă în Statul Elen; în cele din urmă s-a întors să trăiască ca cetățean obișnuit în Regatul Greciei nou-format, publicând ediții ale traducerilor sale din Goldoni și dedicându-se promovării vieții teatrale în general. A rămas, în general, vilificat în literatura și folclorul românesc, deși a primit recunoaștere pozitivă pentru indulgența sa față de haiducul Iancu Jianu. După moartea lui Ioan Caragea, familia Caragea s-a împărțit în ramuri otoman-română și grecească, conduse respectiv de fiii săi Konstantinos și Georgios.^[6][9]

Biografie

Tinerețe și carieră

Conform diferitelor relatări, familia Caragea își are originea fie în Republica Ragusa, fie în Beylicatul de Karaman, fie în Despotatul Epirului.^[10] Numele este de origine turcică și înseamnă „chefal”,^[11] fiind interpretat de istoricul Nicolae Iorga ca un indiciu al „originii asiatice” a Caragea.^[12] Strănepotul lui Ioan, Constantin Jean Karadja, a propus că prima mențiune a familiei datează din secolul al XI-lea, când un Argyros Karatzas a servit Imperiul Bizantin ca duce de Dirachium. El îi consideră pe acesta și pe alți Karatzas timpurii drept pecenegi elenizați.^[13] Un alt istoric, C. G. Patrinelis, vede clanul drept probabil karamanlid.^[14] Sprijinind ipoteza epirotă sau generic greacă, autori precum Șuțu Panagiotis^[15] și Epaminonda Stamatiade^[16] cred că familia și-a dobândit rangul aristocratic și numele în timp ce servea în Hanatul Crimeii. Clanul este atestat în comunitatea fanariotă la mijlocul secolului al XVI-lea; la scurt timp după, carierele lor au devenit strâns legate de istoria Principatelor Dunărene, Țara Românească și Moldova — ambele fiind vasale plătitoare de tribut ale Imperiului Otoman. În anii 1560, când una dintre fiicele lui Constantin Karatzas s-a căsătorit cu un potentat otoman, Skarlatos „Iskerlet” Beylicci, ea a semnalat ascensiunea politică a familiei; un secol mai târziu, descendentul lui Constantin, Costache Caragea, servea drept postelnic în Moldova. Acesta este strămoșul comun al tuturor Caragea din Țara Românească.^[17]

Viitorul Ioan Caragea era fiul marelui dragoman Gheorghios Karatzas (1697–1780) și avea un unchi, Nicolae, care l-a precedat atât ca mare dragoman (1777–1782), cât și ca domn al Țării Românești (1782); un alt unchi, Ioanichie, a fost patriarh al Constantinopolului între 1761 și 1763.^[18] Conform rapoartelor consulare prusace, Nicolae, destituit în cele din urmă de otomani pentru că „a neglijat întreținerea podurilor din Țara Românească”^[19], era oarecum favorabil restaurării imperiului grec. Această atitudine s-a strecurat în traducerile sale după Choiseul-Gouffier, care au fost privite cu suspiciune de Poarta Otomană.^[20] Născut la Istanbul în 1754, Ioan avea doi frați, Constantin și Skarlatos, și o soră, Eleni.^[21] Mama lor, Sultana, era o Mavrocordată; prin ea, Ioan era nepot al lui Ioan al II-lea Mavrocordat, domn al Moldovei în anii 1740, și unchi al lui Alexandru Mavrocordat.^[22][23][24] Prin această ramură, era și descendent îndepărtat al vechii dinastii domnești moldovene, descendență care ducea până la Ștefan cel Mare.^[25]

Se știe puțin despre Ioan însuși înainte de vârsta de 55 de ani, când a preluat funcția de mare dragoman; un portret în ulei, realizat probabil în 1795 (la patru ani după moartea lui Nicolae), îl înfățișează purtând hainele unui înalt demnitar otoman, deși rămâne neclar dacă deținea efectiv vreo funcție la acel moment.^[26] A intrat prima dată în contact cu figuri militare și politice ale monarhiei habsburgice în timpul războiului austro-otoman, când a servit ca traducător pentru negocierile de armistițiu de la Giurgiu (septembrie 1790); la începutul lui 1792, a vizitat Prusia și a îndeplinit funcții similare.^[27] Istoricul Arnold Winckler îl descrie pe Caragea ca secretar al dragomanului Constantin Ipsilanti, menționând că această poziție l-a adus în contact cu agentul diplomatic habsburgic Franz von Fleischhackl.^[28] În anii 1792–1793, Ipsilanti a publicat manualul de instrucție militară Usūl ü Fenn-i Harb, bazat pe Traité de la guerre en général al marchizului de Vauban. Turcologul Johann Strauss susține că Ioan Caragea ar fi putut fi coautor al lucrării.^[29] Cercetările arhivistice din secolul XXI au descoperit contribuția lui Caragea ca traducător de poezie iluministă: până în 1800, realizase versiuni manuscrise ale pieselor Demofonte, Ipermestra și L'isola disabitata.^[30] S-a căsătorit cu Eleni Skanavi, fiica unui bancher,^[31][32] a cărei mătușă era soția lui Nicolae Mavrogheni (domn al Țării Românești între 1786 și 1789).^[33] Cuplul a avut cinci copii. Cea mai cunoscută este principesa Ralu, născută în 1799 la Istanbul,^[34] care s-a căsătorit cu Gheorghios Arghiropoulos; o altă fiică, Roxandra, născută în 1783, a fost soția lui Mihail Suțu din 1812,^[35] iar cea mai mică, Smaragda, s-a căsătorit cu Spiridon Dimitrie Mavrogheni; cei doi fii ai lui Ioan și Eleni se numeau Gheorghios și Constantin (acesta din urmă născut „în jur de 1799”).^[36]

Triumful politic al Caragea a coincis cu „Chestiunea Orientală”, când un Imperiu Otoman slăbit încerca să-și recupereze pierderile prin creșterea taxelor, în timp ce Principatele deveneau ținta competiției dintre Habsburgi și Imperiul Rus; în ambele contexte, fanarioții neautohtoni erau jucători importanți. În timpul domniei lui Nicolae, diplomații habsburgici susțineau că Țara Românească cădea sub influența rusă. Acționând față de otomani cu „obrăznicie extremă”, au obținut destituirea lui rapidă.^[37] Respingerea presiunilor externe devenea vizibilă și înainte ca Ioan să preia puterea: un val de revolte țărănești în 1804–1805 a fost urmat de o perioadă mai pașnică, care a durat până în 1811, când 800 de negustori bucureșteni au protestat împotriva noilor taxe.^[38]

Sigiliul folosit de caimacamul Gheorghios Arghiropoulos în 1813

Caragea a servit pentru prima dată ca mare dragoman între 19 octombrie și 18 noiembrie 1808, exact în perioada în care sultanul Mahmud al II-lea își consolida domnia; P. Soutsos a relatat mai târziu că, în timpul mandatului său, Ioan ar fi reușit să-l convingă pe Mahmud să nu organizeze un masacru împotriva comunității ortodoxe grecești — informație pe care C. J. Caragea o consideră probabil falsă.^[39] În 1808–1809, un văr omonim, Ioan N. Caragea, cunoscut la rândul său pentru traduceri literare, i-a preluat funcția de mare dragoman.^[40] Perspectivele lui Ioan s-au schimbat în bine după războiul ruso-turc din 1806–1812. El a început al doilea mandat de dragoman pe 7 august 1812, înlocuindu-l pe Panaite Moruzi, și a urmărit apoi să devină domn al Țării Românești, sperând să-și învingă puternicii rivali din familia Moruzi.^[41][42] Candidatura sa a fost sprijinită public de Imperiul Austriac, format în 1804 din părți ale vechiului imperiu habsburgic, precum și de intrigantul otoman Halet Efendi.^[43][44] Se spune că ar fi răsplătit intervențiile în favoarea lui cu 8.000 de pungi de galbeni, „o sumă colosală” pe care intenționa să o recupereze de la contribuabilii Țării Românești.^[45] Potrivit notelor emigratului francez Alexandre de Langeron, Caragea i-a întrecut pe toți candidații fanarioți prin faptul că era atât „lacomi, cât și nepocăiți” în goana sa după tron.^[46] Mahmud i-a acordat în cele din urmă tronul pe 27 august 1812,^[47][48][49] deși i-a oferit ceremonialul cu căciula domnească abia pe 22 octombrie, într-o perioadă în care ciuma făcea 3.000 de victime zilnic la Istanbul.^[50][51][52] În acest interval, puterea domnească în Țara Românească era exercitată de ginerele său, Arghiropoulos, caimacam.^[53][54][55] Atât caimacamul, cât și domnitorul erau atent supravegheați de autoritățile otomane de la Rusciuc.^[56]

Domnia

Înscăunarea

Marele sigiliu al lui Caragea ca domn al Țării Românești, 1812

La fel ca numirea paralelă a lui Scarlat Callimachi în Moldova, cea a lui Caragea era menită să acopere un mandat de șapte ani, conform firmanului otoman din 1802.^[57] Bucureștenii s-au bucurat fățiș de veste, dar numai pentru că ea marca sfârșitul unei prezențe rusești detestate: „Păpuși umplute, îmbrăcate în haine de muscali, au fost înfipte în pari, purtate de oameni prin București, stropite cu noroi și, în final, arse. Petrecerile au ținut trei zile, între 15 și 18 octombrie 1812, cu lumini aprinse prin tot orașul și împușcături trase neîntrerupt.”^[58] Investitura a venit însă cu ceea ce mulți au citit ca semne rele, printre care o mare gerare, descrisă de cronicarul muntean Dionisie Fotino: „[în iarna 1812–1813 au fost] nenumărate calamități, cu mii de vite mari și mici, dar și oameni, pierind din cauza vremii care i-a prins pe câmpuri sau pe drumuri.”^[59]

Noul domn a trecut Dunărea abia la 4 decembrie,^[60] iar pe 6 decembrie a ajuns în apropiere de București, stabilindu-și tabăra la Văcărești.^[61] Fără a intra încă în oraș, a oprit toate sărbătoririle, asigurându-se că marea boierime știa de ostilitatea lui față de ea și față de presupusa ei rusofilie.^[62] În timp ce anunța că poporul putea aștepta mai multă îngăduință, în fapt se concentra pe distribuirea tuturor dregătoriilor bănoase între propriii săi asociați fanarioți.^[63] După cum a notat memorialistul Ștefan Scarlat Dăscălescu, atât Caragea, cât și Callimachi aduseseră cu ei „cete de greci lihniți de foame”, rezervându-le posturile de postelnic, mare ban și pe toate isprăvniciile importante.^[64] O estimare sugerează că doar din această activitate a strâns cel puțin 500.000 de piaștri turcești — inclusiv 30.000 de la francezul Filip Lenș.^[65] Caragea s-a deghizat pentru a vizita palatul său desemnat, Curtea Nouă, avariat de armata imperială rusă în timpul folosirii ca spital de campanie.^[66] Clădirea a ars la 22 decembrie, la scurt timp după ce fusese renovată.^[67][68]

Domnul a intrat oficial în București abia la 24 decembrie.^[61] A ales să nu folosească palatul ca reședință și a închiriat în schimb două case boierești, dintre care una a lui Grigore Dimitrie Ghica,^[69] lângă Curtea Veche. Le-a transformat rapid într-un palat improvizat, care ieșea în evidență prin faptul că „reunea toate stilurile Europei și ale Turciei”,^[70] cu fresce realizate de pictorul italian Alberto Giacometti.^[71] Caragea a folosit Biserica Sf. Nicolae Dintr-o Zi drept capelă familială; a ordonat construirea unei pasarele acoperite care ducea direct din palat în biserică, dărâmând o parte din zidul sudic.^[72] În această nouă reședință, Caragea ținea divanul ca judecător suprem al Țării Românești. Procedurile au fost observate în februarie 1813 de un vizitator străin, contele Auguste de Lagarde, care a comentat nepotismul și corupția domnului: „a dat dregătorii boierești unor oameni de rând care plătiseră sume mari pentru diplomă și a încheiat această ședință memorabilă rupându-și buzduganul pe spatele unui boier de curte — un om chior, acuzat că o insultase pe principesa Ralu”.^[73]

Imediat după înscăunare, Caragea a început să fie cunoscut localnicilor pentru duritatea și rapiditatea cu care aplica justiția. Serdarul său, Diamandi Djuvara, a început o operațiune amplă de prindere a haiducilor.^[74] În 1812, Atanasie Vastă din Târgoviște a fost biciuit și exilat pentru că își bătuse propriul tată, Caragea amintindu-i că pedeapsa obișnuită presupunea tăierea ambelor brațe.^[75] Crezând că este suspect de crimă, tânărul boier Dimitrie Foti Merișescu își amintește de teroarea de a fi prizonier al lui Caragea: „în destule sâmbete îi trăgea în țeapă pe hoți. [...] tot sâmbăta, pe unii din cei închiși le tăia brațele cu securea, pe alții le cioplea nasul și urechile.”^[76] Un tânăr moldovean, Teodor Vârnav, își amintește din vizita sa din mai 1813: „Prima priveliște pe care am zărit-o la marginea Bucureștiului a fost aceasta: doi oameni înfipți în țeapă, dar încă vii, și un altul spânzurat de gât.”^[77] După cum observa Dăscălescu, aceste pedepse aveau efect redus asupra infracționalității, mai ales că haiducii se bucurau de reputație de eroi anti-sistem.^[78]

Caragea l-a primit la palatul său și pe Joseph Ledoulx, trimisul Imperiului Francez în Țara Românească, care nota că domnul evita subiectele diplomatice relevante, preferând să arate curtea sa drept splendidă și liniștită — „mi-a dovedit că rolul de rege [sic], pe care îl juca doar de două luni, nu era nici greu, nici neplăcut.”^[79] Ledoulx consemnează că la curte se aflau boieri, roabe, dar și „tot felul de nimeni”, care trăiau exclusiv din daniile domnești.^[80][81] Dependenta curții de favoruri și titluri a fost menționată și de secretarul elvețian al lui Caragea, François Recordon, intrigat de componenta vestimentară. După spusele lui Recordon, boierii munteni cheltuiau sume uriașe pe haine și bijuterii, inclusiv pe căciuli kalpak, pe care le măsura la „cel puțin cinci picioare în diametru”.^[82] Una dintre primele sale acțiuni ca domn a fost să-l cheme pe prietenul său Fleischhackl, consul austriac la București, pentru a-l ajuta să importe 100 de livre de tabac de prizat, pe care apoi le-a trimis ca mită de mulțumire sultanului Mahmud. Când Fleischhackl a avut prima audiență la domn, a fost asaltat de suita acestuia și a reușit să scape doar plătind bacșișuri care totalizau 387 de piaștri.^[83]

Priveliște asupra ruinelor Curții Noi și Dealului Spirii, într-o gravură din 1841 de Eugène Cicéri și Michel Bouquet

---

Ioan Gheorghe Caragea a fost numit domnitor în Țara Românească în 1812. În conformitate cu rapoartele ambasadorului Franței la Constantinopole, pentru a ocupa tronul de la București, Caragea a plătit 8.000 de pungi cu galbeni, (adică aproximativ 4 milioane de lei-aur).^[84]

În prima noapte pe care a petrecut-o în București, reședința domnească din Dealul Spirii (Curtea Nouă) a fost mistuită de un incendiu violent. După puțină vreme, unul dintre oamenii din suita sa a murit de ciumă bubonică, iar Țara Românească a fost lovită de una dintre cele mai devastatoare epidemii din întreaga sa istorie. Se apreciază că au pierit aproximativ 70.000 de oameni din țară, dintre care 40.000 numai în București, în timpul ceea ce a rămas cunoscută Ciuma lui Caragea. Caragea s-a retras pe timpul epidemiei la Mănăstirea Cotroceni.

Începând din 1812, nepotul său, Alexandru Mavrocordat, s-a alăturat suitei domnești, în 1818 plecând împreună în exil în Peninsula Italică.

Pe 26 martie 1814, Caragea l-a ajutat pe vărul său de gradul trei Costache, fiul fostului domnitor Nicolas Caradja (1782-1783), să recupereze întregul oraș Ploiești. Terenul orașului fusese inițial un dar la nunta lui Costache cu Raluca Moruzi, a cărui familie stăpânise odinioară pământurile pe care se construise mai târziu orașul. Ploieștenii s-au revoltat, iar ispravnicii s-au temut să ia vreo măsură dură. După ce Caragea a reconfirmat primul decret de împroprietărire al vărului său, negustorii au închis toate prăvăliile pe 14 aprilie și au paralizat toate activitățile din oraș. Domnul a intervenit în forță, ordonând întemnițarea fără judecată a tuturor capilor rebeliunii, dar s-a răzgândit când a aflat că unul dintre negustori este sudit rus.^[85]

Ioan Gheorghe Caragea

Ioan Gheorghe Caragea - litografie publicată de Dimitrie Papazoglu în anul 1891

În iunie 1816, Caragea și membrii Divanului său erau să fie răsturnați de la putere de un grup de conspiratori. Conducătorii acestora, printre care și doi sudiți austrieci, au fost executați. Boierii bănuiți de colaborare cu răzvrătiții (Constantin Filipescu, vornicul Constantin Bălăceanu și marele logofăt Grigore Ghica) au fost exilați la conacele de pe moșiile lor.^[86]

În 1818, Caragea a dat țării un nou cod de legi, care a devenit cunoscut ca Legiuirea lui Caragea. Prin acesta se stabileau noi taxe feudale pentru țărani, iar femeile erau excluse din viața politică.

Cât timp s-a aflat pe tronul Țării Românești, Caragea a reușit să strângă o avere uriașă, prin acumularea taxelor de la țărani și breslele meșteșugărești, vânzarea a 4.762 de titluri boierești, (pentru care a obținut aproximativ 20 de milioane de piaștri), din concesionarea minelor și vămilor. ^[84] Veniturile domnului au crescut de la aproximativ 1,5 milioane la peste 3,7 milioane lei-aur.^[87]

Temându-se de o intervenție turcească, pe 29 septembrie 1818 Caragea a fugit din țară. În dimineața acelei zile, a plecat cu familia în afara orașului pentru o plimbare. După patru ore, un mesager trimis de domn a anunțat boierii că Vodă a părăsit țara și că numea o căimăcămie formată din banul Grigore Brâncovenu, vornicul Barbu Văcărescu, vistierul Grigore Ghica și logofătul Samurcaș.^[88]

Caragea a fugit păzit de un grup de 300 de mercenari albanezi (arnăuți) care l-au condus la Brașov. Toate podurile de la București la Brașov au fost distruse, ca nicio forță urmăritoare să nu-l mai ajungă. Caragea își pregătise cu grijă fuga, trimițând din timp mari sume de bani în Elveția și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei.^[88]

După câteva săptămâni de la intrarea în Brașov, Caragea și apropiații săi au plecat către Peninsula Italică și s-au stabilit la Pisa. A donat mari sume de bani mișcării naționale grecești Eteria, cât și terenuri orașului Atena, unde și-a petrecut restul vieții, trăind din averea acumulată în Țara Românească.^[87]