RAF Bomber Command
From Wikipedia, the free encyclopedia
Remove ads
RAF Bomber Command a controlat forțele de bombardament ale Royal Air Force între 1936 și 1968. Împreună cu United States Army Air Forces, a jucat un rol central în bombardamentele strategice împotriva Germaniei în cel de-al Doilea Război Mondial. Din 1942, campania britanică de bombardament împotriva Germaniei a devenit mai puțin restrictivă și a vizat din ce în ce mai mult siturile industriale și forța de muncă civilă esențială pentru producția de război germană. În total, au fost efectuate 501.536 de misiuni operaționale în timpul cărora au fost lansate 1,02 milioane de tone de bombe și au fost pierdute în luptă 8.325 de avioane Echipajele Bomber Command au suferit, de asemenea, pierderi importante: 55.573 de morți dintr-un total de 125.000 de membri ai echipajelor aeriene, ceea ce reprezintă o rată de mortalitate de 44,4%. Alți 8.403 de oameni au fost răniți în luptă, iar 9.838 au fost luați prizonieri de război.
Bomber Command a atins apogeul puterii sale militare postbelice în anii 1960, cu bombardiere V bomber(d) (forța de descurajare nucleară a Regatului Unit) și o forță suplimentară de bombardiere ușoare Canberra(d). În 1968, a fuzionat cu Comandamentul de vânătoare al RAF pentru a forma Comandamentul de atac al RAF(d).
Regina Elisabeta a II-a a dezvelit un memorial(d) în Green Park din Londra pe 28 iunie 2012 pentru comemorarea ratei ridicate a victimelor în rândul echipajelor aeriene. În aprilie 2018, un alt memorial a fost inaugurat în Lincoln.
Remove ads
Contextul istoric
În momentul formării Bomber Command în 1936, sloganul lui Giulio Douhet(d) "bombardierul va trece întotdeauna" era popular, fiind citat de personalități precum Stanley Baldwin. Până la progresele în tehnologia radar de la sfârșitul anilor 1930, această afirmație a fost efectiv adevărată. Bombardierele care atacau nu puteau fi detectate suficient de devreme pentru ca avioanele de vânătoare să fie ridicate în aer rapid și în număr corespunzător astfel încât să le împiedice să își atingă țintele. Bombardierele puteau fi avariate de tunurile antiaerienei (AA) și de avioanele de vânătoare pe măsură ce bombardierele se întorceau la bază, dar acestea nu erau la fel de eficiente ca o apărare adecvată. În consecință, concepția inițială a Bomber Command era aceea de entitate care amenința inamicul cu distrugerea totală. Generalul italian Giulio Douhet(d), autorul cărții The Command of the Air (Comanda aeriană), era de aceeași părere[2].
În 1936, puterea aeriană crescândă a Germaniei era temută de planificatorii guvernului britanic, care de obicei supraestimau dimensiunea, raza de acțiune și puterea de lovire a acesteia. Planificatorii foloseau estimări de până la 72 de morți britanici pe tonă de bombe aruncate, deși această cifră era extrem de exagerată. De asemenea, planificatorii nu știau că avioanele de bombardament germane din acea perioadă (nu mai puțin de 300 de bombardiere medii Junkers Ju 52(d)) nu aveau autonomia necesară pentru ca să ajungă în Marea Britanie cu o încărcătură de bombe și să se întoarcă pe continent. Ofițerii aerieni britanici nu au făcut nimic pentru a corecta aceste percepții, deoarece vedeau utilitatea unei forțe de bombardament puternice[3].
Remove ads
Primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial
Articol principal: Războiul aerian din cel de-al Doilea Război Mondial
La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1939, Bomber Command s-a confruntat cu patru probleme. Prima a fost lipsa de capacitate. Bomber Command nu era suficient de mare ca să opereze în mod eficient ca o forță strategică independentă. A doua problemă era legată de regulile de angajare în luptă. La începutul războiului, țintele alocate Bomber Command nu erau suficient de extinse. A treia problemă era lipsa de tehnologie a Comandamentului, în special, lipsa echipamentelor de navigație radio sau radar care să permită localizarea precisă a țintelor pe timp de noapte sau prin norii. (În 1938, E. G. "Taffy" Bowen(d) a propus utilizarea radarului ASV(d) pentru navigație, numai că Bomber Command a respins necesitatea acestuia, afirmând că sextantul era suficient[4]) A patra problemă a fost precizia limitată a bombardamentelor, în special de la mare înălțime[5].
Când războiul a început la 1 septembrie 1939, Franklin D. Roosevelt, președintele Statelor Unite neutre, a lansat un apel către principalele părți beligerante să-și limiteze raidurile aeriene la ținte militare[6]. Francezii și britanicii au acceptat să respecte cererea, cu condiția ca „aceleași reguli de război să fie respectate cu strictețe de către toți adversarii lor”[7]. Politica britanică era de limitatre a bombardamentelor la ținte militare și infrastructură, precum porturi și căi ferate care aveau importanță militară. Deși recunoștea că bombardarea Germaniei ar fi provocat victime în rândul civililor, guvernul britanic a renunțat la bombardarea deliberată a proprietăților civile (în afara zonelor de luptă) ca tactică militară[8].
Guvernul britanic nu dorea să încalce acordul prin atacarea țintelor civile din afara zonelor de luptă, iar francezii erau și mai îngrijorați că operațiunile Comandamentului Bombardierelor ar putea provoca un atac german asupra Franței. Deoarece Forțele Aeriene Franceze dispunea de puține avioane de vânătoare moderne și nu avea o rețea de apărare comparabilă cu stațiile radar britanice Chain Home(d), Parisul era neputincios în fața amenințării unui atac german. Ultima problemă era lipsa avioanelor adecvate. Avioanele de luptă ale Bomber Command de la începutul războiului, Vickers Wellington(d), Armstrong Whitworth Whitley(d) și Handley Page Hampden/Hereford(d), fuseseră proiectate ca bombardiere medii de sprijin tactic și niciunul dintre ele nu avea o autonomie sau o capacitate de transport suficientă ca să realizeze mai mult decât o ofensivă strategică limitată. Dintre acestea, Wellington avea cea mai mare autonomie, de 4.100 km[9].
Bomber Command a devenit și mai mic după declararea războiului. Grupul nr. 1 RAF, cu escadrilele sale de bombardiere ușoare Fairey Battle(d), a plecat în Franța unde a format Forța aeriană avansată de atac(d). Această acțiune avea două obiective: să ofere Corpului Expediționar Britanic o anumită putere de lovire aeriană și să permită avioanelor Fairey Battles să opereze împotriva țintelor germane, deoarece acestea nu aveau autonomia necesară ca să facă acest lucru de pe aerodromurile britanice[10].
În mai 1940, o parte din Forța aeriană avansată de atac a fost surprinsă la sol de atacurile aeriene germane asupra aerodromurilor, la începutul invaziei Franței. Restul avioanelor Fairey Battle s-au dovedit extrem de vulnerabile la focul inamic. De multe ori, avioanele Fairey Battle porneau la atac și erau aproape distruse în timpul acestuia. De exemplu, la 10 mai 1940, un număr semnificativ de avioane Fairey Battle au fost doborâte sau avariate[11].
În urma bombardării de către germani a orașului Rotterdam de pe 14 mai, RAF Bomber Command a fost autorizat pe 15 mai să atace obiective germane la est de Rin. Ministerul Aerului l-a autorizat pe Mareșalul Aerului Charles Portal să atace ținte din Ruhr, inclusiv uzine de benzină sintetică dar și ținte industriale care ajutau efortul de război german, cum ar fi furnale (care erau vizibile noaptea)[12]{[13]. Primul atac a avut loc în noaptea de 15/16 mai, când 96 de bombardiere au pornit să atace ținte la est de Rin, dintre care 78 împotriva unor ținte petroliere. Dintre acestea, doar 24 au susținut că și-au găsit țintele[14].
În curând, Bomber Command s-a alăturat pe deplin acțiunii. În Bătălia Angliei, Bomber Command a fost desemnat să bombardeze barjele și flotele de invazie care se adunau în porturile Canalului Mânecii. Acest lucru a fost mult mai puțin cunoscut decât luptele aeriene ale avionelor Spitfire și Hurricane ale RAF Fighter Command, dar totuși o muncă vitală și periculoasă, desfășurată noapte de noapte[15].
Bomber Command a fost, de asemenea indirect responsabil de schimbarea atenției Luftwaffe de la distrugerea aeroporturilor și instalațiilor Fighter Command sau a fabricilor de avioane la bombardarea țintelor civile. Un bombardier german aflat într-un raid s-a rătăcit din cauza navigației deficitare și a bombardat Londra. premierul Winston Churchill a ordonat în consecință un raid de represalii împotriva capitalei germane Berlin. Pagubele produse au fost minore, dar raidul l-a înfuriat pe Adolf Hitler. Acesta a ordonat Luftwaffe să distrugă orașele britanice, rezultatul fiind astfel declanșarea Blitzului[16].
Ca și Forțele Aeriene ale Statelor Unite ale Americii mai târziu în război, Bomber Command s-a concentrat mai întâi pe o doctrină a bombardamentelor de „precizie” pe timp de zi. Atunci când apărarea germană a provocat înfrângeri costisitoare raidurilor britanice la sfârșitul anului 1939, Comandamentul a fost forțat să treacă la bombardamentele de noapte. Problemele legate de apărarea inamicului au fost apoi înlocuite cu problemele legate de navigația de noapte și de localizarea țintelor. În primii ani ai războiului, bombardierele trebuiau să se bazeze pe navigația estimativă, susținută de poziționarea radio și navigație după stele[17].
Remove ads
Organizarea
Bomber Command era alcătuit dintr-o serie de grupuri aeriene. La începutul războiului, acesta era format din Grupul nr. 1 RAF, Grupul nr. 2 RAF, Grupul nr. 3 RAF, Grupul nr. 4 RAF și Grupul nr. 5 RAF. Grupul nr. 1 a fost trimis în curând în Franța și apoi a revenit sub controlul Comandamentului Bombardierelor după evacuarea Franței. Grupul nr. 2 era format din bombardiere ușoare și medii care, deși operau atât ziua, cât și noaptea, au rămas parte a Comandamentului Bombardierelor până în 1943, când au fost transferate sub controlul Forței Aeriene Tactice nr. 2, unde a făcut parte din componenta de bombardiere ușoarea acelui comandament. Comandamentul Bombardierelor a câștigat, de asemenea, două noi grupuri în timpul războiului: escadrilele Royal Canadian Air Force (RCAF) au fost organizate în Grupul nr. 6 (RCAF), iar Pathfinder Force(d) a fost extinsă pentru a forma Grupul nr. 8 (Pathfinder) din escadrilele existente la 8 ianuarie 1943[18].
Mai multe escadrile și personalul din Commonwealth și din alte țări europene au zburat în Bomber Command. Grupul nr. 6, care a fost activat la 1 ianuarie 1943, era unic printre grupurile Bomber Command, deoarece nu era o unitate RAF, era o unitate canadiană atașată la Bomber Command. La puterea sa maximă, Grupul nr. 6 era format din 14 escadrile operaționale de bombardiere RCAF[19][20]. Grupul nr. 8, cunoscut și sub numele de Pathfinder Force, a fost activat pe 15 august 1942. Acesta a fost o parte esențială a rezolvării problemelor legate de navigație și țintire. Bomber Command și-a rezolvat problemele de navigație folosind două metode. Una a fost utilizarea unei serii de ajutoare electronice din ce în ce mai sofisticate pentru navigație, iar cealaltă a fost utilizarea unor avioane de dirijare(d) specializate. Ajutoarele tehnice pentru navigație au luat două forme. Una era reprezentată de ajutoarele radionavigație externe, exemplificate de sistemul Gee și, ceva mai târziu, de sistemul de mare precizie Oboe. Celălalt era echipamentul centimetric de navigație H2S(d) montat pe bombardiere. Avioanele de dirijare (pathfinder) erau un grup de elită, cu echipaje special instruite și experimentate care zburau înaintea forțelor principale de bombardament și marcau țintele cu rachete de semnalizare și bombe speciale de marcare. Grupul nr. 8 controla escadrilele Pathfinder[18].
O serie de alte grupuri au făcut parte din comandament: Grupul nr. 26 RAF, trei grupuri de instruire operațională, (Grupul nr. 91 RAF, care a fuzionat cu Grupul nr. 21 RAF, parte a Comandamentului de instruire aeriană RAF[21], Grupul nr. 92 RAF și Grupul nr. 93 RAF) precum și Grupul nr. 100 RAF (acesta din urmă fiind responsabil pentru dezvoltarea, testarea operațională și utilizarea echipamentelor și contramăsurilor de război electronic.
Remove ads
Bombardamentele strategice 1942–1945
Articol principal: Bombardamentele strategice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
În 1941, Raportul Butt a dezvăluit gradul de inexactitate al bombardamentelor: Churchill a remarcat că „acesta este un document foarte serios și pare să necesite o atenție urgentă”[22]. Directiva privind bombardamentul zona din 14 februarie 1942 ordona Comandamentului Bombardierelor să vizeze zonele industriale germane și „moralul... muncitorilor industriali”. Directiva a inversat, de asemenea, ordinul din anul precedent care instruia Comandamentul Bombardierelor să-și conserve forțele. Acest lucru a dus la o amplă campanie de bombardament al regiunii Ruhr. Profesorul Frederick Lindemann(d) a identificat în lucrarea sa din martie „Dehousing paper” eficacitatea preconizată a atacurilor asupra zonelor rezidențiale și industriale generale ale orașelor. Bombardamentele aeriene ale orașelor, precum raidul „Millennium” asupra Kölnului, au continuat pe tot parcursul războiului, culminând bombardamentul controversat asupra Dresdei din 1945[23].
În 1942, au intrat în serviciu principalele aparate de luptă din ultima parte a războiului, avioanele grele cu patru motoare. Bombardierele Halifax(d) și Lancaster constituiau coloana vertebrală a Comandamentului. Acestea aveau o autonomie sporită, o viteză superioară și o încărcătură de bombe mult mai mare decât avioanele anterioare. Bombardierele mai vechi cu patru motoare Short Stirling(d) și cele cu două motoare Vickers Wellington(d) nu au fost scoase din serviciu, ci au fost transferate la sarcini mai puțin solicitante, cum ar fi amplasarea de mine. A apărut și avionul clasic de dirijare, De Havilland DH.98 Mosquito. Până la 25 iulie 1943, cartierul general al Bomber Command ajunsese să ocupe „un ansamblu substanțial de clădiri din cărămidă roșie, ascunse în mijlocul unei păduri, pe vârful unui deal din comitatul englez Buckinghamshire”[24].
O ofensivă împotriva regiunii Rhin-Ruhr (numită „Happy Valley” de echipajele aeriene) a început în noaptea de 5/6 martie 1943, cu primul raid asupra orașului Essen[25]. Bombardierele au distrus 65 hectare din oraș și au lovit 53 de clădiri Krupps. Bombardarea orașului Hamburg de la mijlocul anului 1943 a fost una dintre cele mai de succes operațiuni ale Bomber Command, deși extinderea ofensivei lui Harris în Bătălia Berlinului nu a reușit să distrugă capitala și a costat forțele sale peste 1.000 de echipaje în iarna 1943-1944. În august 1943, Operațiunea Hydra, bombardarea instalațiilor din Peenemünde a rachetelor V-2 a deschis campania secundară Operațiunea Crossbow împotriva armelor germane cu rază lungă de acțiune[26].
Din aprilie 1944, Harris a fost nevoit să-și reducă ofensiva strategică, deoarece forța de bombardiere a fost direcționată (spre marea lui nemulțumire) către ținte tactice și misiuni de transport în Franța, în sprijinul invaziei Normandiei. Operațiunea de transport s-a dovedit extrem de eficientă. Până la sfârșitul anului 1944, bombardamentele precum Operațiunea Hurricane (pentru a demonstra capacitățile forțelor combinate de bombardiere britanice și americane) au concurat cu apărarea germană. Bomber Command era acum capabil să trimită 1.000 de avioane asupra unei ținte fără eforturi foarte mari. În 24 de ore ale Operațiunii Hurricane, RAF a lansat aproximativ 10.000 de tone de bombe asupra Duisburguluiu și Braunschweigului, cea mai mare încărcătură de bombe lansată într-o zi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial[27].
Bombardarea orașului Wesel din Renania pe 16, 17, 18 și 19 februarie și pe 23 martie, a lăsat orașul „distrus în proporție de 97%”. Ultimul raid asupra Berlinului a avut loc în noaptea de 21/22 aprilie, când 76 de bombardiere Mosquito au efectuat șase atacuri chiar înainte ca forțele sovietice să intre în centrul orașului. În acest moment, majoritatea operațiunilor de bombardament ale RAF aveau drept scop furnizarea de sprijin tactic. Ultimul raid strategic major a fost distrugerea rafinăriei de petrol de la Vallø (Tønsberg) din sudul Norvegiei de către 107 bombardiere grele Lancaster, în noaptea de 25/26 aprilie 1945[28].
Odată ce Germania a capitulat, s-au făcut planuri pentru pentru trimiterea unei „Forțe de bombardiere cu rază foarte lungă de acțiune” cunoscută sub numele de Tiger Force care să participe la ăă Războiul din Pacific (Al Doilea Război Mondial) |războiul din Pacific]] împotriva Japoniei. Formată din aproximativ 30 de escadrile de bombardiere grele ale Commonwealthului Britanic, o reducere față de planul inițial de aproximativ 1.000 de avioane, componenta britanică de bombardament urma să aibă baza în Okinawa. Grupurile Bomber Command au fost reorganizate pentru Operațiunea Downfall, dar invazia sovietică a Manciuriei și bombardarea orașelor Hiroshima și Nagasaki au avut loc înainte ca forța să fie transferată în Pacific[29]..
În Europa, ultima operațiune a Comandamentului Bombardierilor a fost transportul prizonierilor de război aliați eliberați înapoi în Marea Britanie, în cadrul Operațiunii Exodus[30].
Remove ads
Pierderi
Echipajele Bomber Command au suferit o rată extrem de ridicată a pierderilor: 55.573 de de membri ai echipajelor au fost uciși dintr-un total de 125.000 (o rată a mortalității de 44,4%), alți 8.403 au fost răniți în acțiune și 9.838 au devenit prizonieri de război. Aceasta a acoperit toate operațiunile Bomber Command[31].
Un membru al echipajului Bomber Command avea mai puține șanse de supraviețuire decât un ofițer de infanterie din Primul Război Mondial. Au fost uciși mai mulți oameni care serveau în Bomber Command decât în Blitz sau în bombardamentele de la Hamburg sau Dresda[31]. Prin comparație, Eighth Air Force(d) din SUA, care efectua raiduri la lumina zilei deasupra Europei, a avut 350 000 de membri ai echipajului în timpul războiului și a suferit pierderi de 26.000 de morți și 23.000 de prizonieri de război[31]. Din personalul RAF Bomber Command ucis în timpul războiului, 72% erau britanici, 18% canadieni, 7% australieni și 3% neozeelandezi [32]
Dintr-un total de 100 de aviatori:
- 55 au fost uciși în timpul operațiunilor sau decedate ca urmare a rănilor.
- 3 au fost răniți (cu diferite grade de gravitate) în timpul operațiunilor sau al serviciului activ.
- 12 au fost luați prizonieri de război (unii răniți).
- 2 au fost doborâți și au evitat capturarea.
- 27 a supraviețuit unui tur de operațiuni[33].
În total au fost efectuate 501.536 de ieșiri operaționale, 1.02 milioane de tone de bombe au fost lansate și 8.325 de aeronave au fost pierdute în luptă[34].
Harris a fost consiliat de o secție de cercetare operațională (Operational Research Section, ORS-BC) condusă de un civil, Basil Dickins, susținută de o mică echipă de matematicieni și oameni de știință. ORS-BC se ocupa cu analiza pierderilor de bombardiere. Aceștia au reușit să influențeze operațiunile prin identificarea tacticii și echipamentelor defensive de succes, deși unele dintre recomandările lor mai controversate (cum ar fi eliminarea turelelor ineficiente de pe bombardiere pentru a crește viteza) au fost ignorate[35].
Numărul foarte mare de victime suferite dovedește devotamentul și curajul echipajelor aeriene ale Bomber Command în îndeplinirea ordinelor primite. Rata totală a pierderilor în operațiunile Bomber Command a fost de 2,2%, dar rata pierderilor deasupra Germaniei a fost semnificativ mai mare; din noiembrie 1943 până în martie 1944, pierderile au fost în medie de 5,1%[36]. Cea mai mare rată a pierderilor (11,8 %) a fost înregistrată în timpul raidului asupra orașului Nürnberg (30 martie 1944)[37]. Discrepanța dintre ratele de pierderi s-a reflectat în faptul că, uneori, Bomber Command a luat în considerare efectuarea de misiuni deasupra Franței ca reprezentând doar o treime dintr-o operațiune în totalul „turului”, iar echipajele se refereau în mod ironic la ofițerii care alegeau să zboare doar în operațiuni mai puțin periculoase în Franța ca „François”[38][39]. Ratele pierderilor excludeau avioanele care se prăbușeau în Regatul Unit la întoarcere, chiar dacă aparatul nu mai pUtea fi reparat și existau victime în rândul echipajului, ceea ce însemna cel puțin încă 15 %[40]. Pierderile în timpul instruirii au fost semnificative, iar unele cursuri au pierdut 25% din efectivul lor înainte de absolvire. 5.327 de oameni au fost uciși în timpul cursurilor de formare între 1939 și 1945[41].
RAF Bomber Command a avut 19 membri distinși Crucea Victoria< ref>Cosgrove, Troy. „Bomber Command's 19 Victoria Cross Winners” [Cei 19 câștigători ai Crucii Victoria din cadrul Bomber Command] (în engleză). Arhivat din original la . Accesat în .</ref>[a]
Remove ads
Eficacitatea operațiunilor
Albert Speer, ministrul armamentului lui Hitler, a remarcat că bombele britanice de mare putere erau extrem de distructive. La 15 ani după sfârșitul războiului, Speer a fost categoric în privința efectului acestora[42][43][44]:
Adevărata importanță a războiului aerian a constat în faptul că a deschis un al doilea front cu mult înainte de invazia Europei ... Apărarea împotriva atacurilor aeriene a necesitat producerea a mii de tunuri antiaeriene, stocarea unor cantități enorme de muniție în toată țara și menținerea în stare de alertă a sute de mii de soldați, care, în plus, au trebuit să rămână la posturile lor lângă tunuri, adesea complet inactive, timp de luni întregi ... Nimeni nu a observat încă că aceasta a fost cea mai mare bătălie pierdută de partea germană.
— Albert Speer (1959)
În ceea ce privește scăderea producției ca urmare a bombadamentelor zonale ale RAF, studiul american, bazat pe cercetări limitate, a constatat că în 1943 aceasta a fost de 9%, iar în 1944 de 17%. Bazându-se pe statisticile colectate de SUA, studiul britanic a constatat că scăderea reală a producției de arme a fost de doar 3% în 1943 și de 1% în 1944. Cu toate acestea, s-au constatat scăderi de 46,5% și 39% în a doua jumătate a anilor 1943 și respectiv în 1944 în industria prelucrării metalelor. Aceste pierderi au rezultat din seria devastatoare de raiduri lansate de Comandament asupra Regiunii Ruhr. O opinie contrară a fost exprimată de Adam Tooze(d), care s-a referit la surse contemporane, mai degrabă decât la relatările postbelice[45]:
... nu există nicio îndoială că bătălia din Regiunea Ruhr a marcat un punct de cotitură în istoria economiei de război germane ...
și că în primul trimestru al anului 1943 producția de oțel a scăzut cu 203.209 tone, ceea ce a dus la reduceri în programul german de producție de muniție și la o criză a subcomponentelor (Zulieferungskrise). Producția germană de avioane nu a crescut între iulie 1943 și martie 1944[45].
Bomber Command a oprit miracolul lui Speer în materie de armament.
Cea mai mare contribuție la câștigarea războiului adusă de Bomber Command a fost deturnarea masivă a resurselor germane către apărarea antiaeriană. Până în ianuarie 1943, aproximativ 1.000 de avioane de vânătoare de noapte ale Luftwaffe au fost angajate în apărarea Reichului. Majoritatea au fost avioane cu două motoare Messerschmitt Bf 110(d) și Junkers Ju 88. Cel mai important este că, până în septembrie 1943, 8.876 de tunuri antiaeriene de 88 mm, cu scop dublu și mortal, apărau, de asemenea, Raichul, împreună cu încă 25.000 de tunuri antiaeriene ușoare, de 20/37 mm. Deși tunul de 88 mm era o armă antiaeriană eficientă, era și un distrugător mortal de tancuri și letal împotriva infanteriei care avansa. Aceste arme ar fi contribuit foarte mult la consolidarea apărării antitanc germane pe frontul antisovietic[46].
Operațiunile de minare au avut o contribuție majoră la perturbarea activităților navale germane. Minele lansate cu parașuta au fost utilizate pe rutele pe care era transportat minereu de fier din Scandinavia și în zonele de antrenament ale submarinelor din Marea Baltică. În nord-vestul Europei, minele aeriene au scufundat de șapte ori mai multe nave decât minele amplasate de pe nave[47].
În timpul operațiunilor, Bomber Command a pus 47.278 de mine, pierzând 468 de avioane; contribuția Coastal Command a fost de 936 de mine. Bomber Command și Coastal Command sunt creditate cu distrugerea a 759 de nave, totalizând 0,73 milioane de tone[48].
Producția germană a fost redirecționată către construcția și echiparea dragelor de mine și către amplasarea bateriilor antiaeriene pentru protejarea porturilor și estuarelor. Aproximativ 100 de nave, în majoritate de tip cargo și cu o capacitate de aproximativ 5.080 t, au fost transformate în nave de luptă împotriva minelor Sperrbrecher(d), care navigau în fața vaselor care părăseau portul, iar dintre acestea, aproximativ jumătate au fost pierdute din cauza minelor[49].
Remove ads
1946–1968
Bomber Command a achiziționat avioane B-29 Superfortress, cunoscute de RAF sub numele de Boeing Washington, pentru completarea flotei de avioane Avro Lincoln(d), o versiune îmbunătățită a modelului Lancaster. Primul bombardier cu reacție, bombardierul ușor English Electric Canberra(d), a devenit operațional în 1951. Unele avioane Canberra au rămas în serviciul RAF până în 2006 ca avioane de recunoaștere fotografică. Modelul s-a dovedit a fi un avion extrem de reușit. Marea Britanie l-a exportat în multe țări și a acordat licențe pentru construirea sa în Australia și Statele Unite[50]. Proiectul comun SUA-Marea Britanie „E”(d) avea ca scop punerea la dispoziția Comandamentului Bombardierelor a armelor nucleare în situații de urgență, avioanele Canberra fiind primele care au beneficiat de acest lucru. Următorul bombardier cu reacție care a intrat în serviciu a fost Vickers Valiant(d) în 1955, primul dintre bombardierele V[51].
Ministerul Aerului a conceput bombardierele V ca înlocuitori pentru avioanele Lancaster și Halifax utilizate în timpul războiului. Trei avioane avansate au fost dezvoltate începând cu 1946, împreună cu modelul de rezervă Short Sperrin(d). Au fost încercate mai multe modele, deoarece nimeni nu putea prevedea care dintre ele vor avea succes la momentul respectiv. Bombardierele V au devenit coloana vertebrală a forțelor nucleare britanice și includeau modelele Valiant, Handley Page Victor (intrat în serviciu în 1958) și Avro Vulcan (1956)[52][53].
În 1956, Comandamentul Bombardierelor a fost implicat în primul său test operațional de după cel de-al Doilea Război Mondial. Guvernul egiptean a naționalizat Canalul Suez în iulie 1956, iar trupele britanice au participat la o invazie alături de forțele franceze și israeliene. În timpul Crizei Suezului, Marea Britanie a trimis avioane Canberra ale Bomber Command în Cipru și Malta și avioane Valiant în Malta. Avioanele Canberra au funcționat bine, dar avioanele Valiant au avut probleme, deoarece abia fuseseră introduse în serviciu. Avioanele Canberra s-au dovedit vulnerabile la atacurile Forțelor Aeriene Egiptene, care, din fericire, nu au ales să atace aerodromurile aglomerate din Cipru (RAF Akrotiri și RAF Nicosia, care dețineau aproape întreaga forță de atac a RAF, iar o mare parte din forța franceză era staționată pe un aerodrom recent reactivat și de proastă calitate). Avioanele Comandamentului Bombardierelor au participat la operațiuni împotriva Egiptului[54].
Între 1959 și 1963, pe lângă avioanele cu echipaj, Bomber Command a obținut, de asemenea, 60 de rachete balistice nucleare cu rază medie de acțiune Thor(d) dispersate în 20 de stații RAF din Marea Britanie în cadrul unei operațiuni comune britanico-americane cunoscută sub numele de Proiectul Emily. În următorii doisprezece ani, avioanele Bomber Command au fost trimise frecvent în Orientul Îndepărtat și Orientul Mijlociu. Acestea au servit în special ca factor de descurajare pentru Indonezia lui Sukarno în timpul Konfrontasi (conflictul indoneziano-malaysiam). Un detașament de bombardiere medii Canberra(d) a avut o bază permanentă la Akrotiri în Cipru în sprijinul CENTO(d)[55].
Marea Britanie a testat prima sa bombă atomică în 1952 și a explodat prima sa bombă cu hidrogen în 1957. Operațiunea Grapple a folosit bombardierele Valiant pentru lansarea de bombe cu hidrogen deasupra Insula Crăciunului. Progresele în contramasurilor electronice au fost de asemenea aplicate bombardierelor V în aceeași perioadă, iar bombardierele V rămase au intrat în serviciu la sfârșitul anilor 1950[56]. În timpul crizei rachetelor din Cuba din octombrie 1962, avioanele Bomber Command au menținut o alertă continuă, pregătite să decoleze la un moment dat, iar rachetele Thor au fost menținute în stare avansată de pregătire[57].
La începutul anilor 1960 au apărut îndoieli cu privire la capacitatea Bomber Command de a străpunge apărarea Uniunii Sovietice. Doborârea unui avion spion U-2 în 1960 a confirmat că Uniunea Sovietică dispunea de rachete sol-aer capabil să atingă înălțimile la care operau bombardierele. Începând cu al Doilea Război Mondial, filozofia bombardamentelor a presupus să se ajungă mai sus și mai repede. Odată cu înlocuirea tacticilor înalte și rapide, a fost înlocuit atacul la nivel ultra-jos. Avioanele Bomber Command nu fuseseră proiectate pentru acest tip de atac, iar oboseala fuselajului a crescut. Toate bombardierele Valiant au fost reținute la sol în octombrie 1964 și retrase definitiv din serviciu în ianuarie 1965[58].
Cealaltă funcție principală a Bomber Command a fost aceea de furnizare de avioane cisternă pentru RAF. Valiant a fost primul bombardier utilizat ca avion cisternă în mod operațional. Pe măsură ce penetrarea la nivel înalt a scăzut ca tehnică de atac, Valiant a fost folosit din ce în ce mai mult ca avion cisternă până la retragerea tipului în 1965 din cauza costurilor de remediere a oboselii metalice. Având în vedere că și Victor nu era potrivit pentru rolul la joasă altitudine, șase au fost transformate în cisterne pentru a înlocui Valiant, înainte de transformarea ulterioară a majorității Victor în cisterne. Vulcan a fost folosit și ca avion cisternă și a fost folosit pentru a bombarda pista principală a aeroportului Port Stanley în timpul Războiul insulelor Falkland[59].
Într-o încercare suplimentară de sporire a siguranței operațiunilor forțelor de bombardament, s-a încercat dezvoltarea de arme cu rază lungă de acțiune, care să permită bombardierelor să nu mai fie nevoite să pătrundă în spațiul aerian sovietic. Cu toate acestea, eforturile în acest sens au avut un succes limitat. Prima încercare a implicat racheta Blue Steel (în serviciu în perioada 1963–1970). Aceasta funcționa, dar raza sa de acțiune era mică, astfel încât bombardierele erau nevoite să pătrundă în spațiul aerian sovietic. Au fost dezvoltate sisteme cu rază de acțiune mai mare, dar acestea au eșuat și/sau au fost anulate. Această soartă a avut-o versiunea Mark 2 a rachetei Blue Steel, înlocuitoarea acesteia, racheta americană GAM-87 Skybolt(d) și programul Blue Streak cu baza de lansare la sol, care a fost anulat în 1960[60].
RAF Fighter Command și Bomber Command au fuzionat în 1968 și au format Strike Command(d). RAF Coastal Command(d) a urmat în noiembrie 1969[61].
Remove ads
Comandantul suprem al forțelor aeriene
Mai mulți ofițeri superiori de aviație făceau parte din personalul Bomber Command, astfel încât comandantul general era cunoscut sub numele de Air Officer Commanding-in-Chief, cel mai cunoscut fiind Air Chief Marshal Sir Arthur Harris. Comandanții supremi al forțelor aeriene sunt enumerați mai jos, împreună cu gradul pe care l-au deținut în timpul exercitării funcției.
.jpg)
.jpg)
.jpg)
Remove ads
Onorui militare
- "Berlin 1940–1945": Pentru bombardarea Berlinului de către avioanele Bomber Command.
- "Fortress Europe 1940–1944": Pentru operațiunile desfășurate de avioane cu baza în Insulele Britanice împotriva țintelor din Germania, Italia și Europa ocupată de inamic, de la căderea Franței până la invadarea Normandiei.
Monumente comemorative
Cântărețul Robin Gibb(d) a inițiat o mișcare pentru comemorarea celor care au murit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și, în aprilie 2011, s-a anunțat că s-au strâns cele 5,6 milioane de lire sterline necesare pentru construirea memorialului. Piatra de temelie a Bomber Command Memorial pentru echipajele bombardierelor a fost pusă în Green Park la 4 mai 2011
Piatra de temelie a Bomber Command Memorial pentru echipajele bombardierelor a fost pusă în Green Park din Londra pe 4 mai 2011[62].
Monumentul a fost proiectat de arhitectul Liam O'Connor, care a fost de asemenea responsabil pentru proiectul și contrucția Commonwealth Memorial Gates(d) de pe Dealul Constituției(d), de lângă Palatul Buckingham. Sculptorul Philip Jackson(d) a creat grupul statuar din bronz care este plasat în interiorul memorialului. Grupul este format din șapte statui de 3 m înălțime, care reprezintă echipajul unui bombardier greu al Bomber Command[63]. Jackson a încercat să surprindă echipamul în „momentul în care coboară din avion și își aruncă tot echipamentul greu pe sol"[64]. Monumentul a fost dezvelit pe 28 iunie 2012 de regina Elizabeth a II-a[64][65].
În august 2006, a fost dezvelit un monument comemorativ la catedrala din Lincoln[66].
International Bomber Command Centre (IBCC) este un centru memorial și de informare care prezintă istoria Comandamentului Bombardierelor. Centrul a fost deschis publicului la sfârșitul lunii ianuarie 2018, iar ceremonia oficială de inaugurare a avut loc pe 12 aprilie 2018, în cadrul celebrării a 100 de ani de la înființarea RAF. Memorialul în sine este format dintr-un turn memorial și o serie de ziduri pe care sunt inscripționate numele celor 57.861 de membri ai personalului Comandamentului Bombardierelor care au murit în cel de-al Doilea Război Mondial[67][68].
Remove ads
Propunerea de medalie
Medalia planificată pentru Bomber Command nu a fost emisă niciodată. Decizia de a nu acorda o medalie tuturor membrilor Bomber Command a fost luată în scurta perioadă de tranziție dintre coaliția de război și guvernul laburist al lui Attlee, în timp ce Churchill era încă prim-ministru. Acest lucru l-a determinat pe Harris să refuze oferta ulterioară a lui Attlee de a-i acorda un titlu nobiliar, în semn de protest față de această jignire. Aceasta era o poziție de principiu pe care Harris o adoptase și o declarase în momentul în care se luase decizia de a nu acorda o medalie separată pentru campanie. Raidurile Comandamentului au blocat cantități uriașe de resurse defensive ale Germaniei - care ar fi putut fi redirecționate către fronturile de est și de vest și în alte părți - iar distrugerea fizică a materialului de război a fost considerabilă. Cu toate acestea, Churchill, spre marea dezamăgire a lui Harris, nu a menționat practic deloc campania Bomber Command în discursul său de victorie din ziua V.E. Harris, care a fost promovat la gradul de mareșal al RAF de către guvernul laburist în 1946, a fost convins să accepte titlul de baronet când Winston Churchill a devenit din nou prim-ministru în 1951, după ce guvernul laburist al lui Clement Attlee a fost demis. Lupta pentru o medalie de campanie continua în 2018[69].
Raportul privind medaliile militare a fost realizat de Sir John Holmes și publicat în iulie 2012[70]. În decembrie 2012, în urma raportului, guvernul britanic a anunțat introducerea unei barete „Bomber Command” care urma să fie purtată cu Steaua 1939–1945[71]. A fost doua astfel de baretă după „Bătălia Angliei”, care fusese instituită în 1945. S-a preferat o baretă în locul unei medalii separate, deoarece destinatarii ar fi primit deja fie Air Crew Europe Star(d), fie France and Germany Star(d), iar o medalie specifică ar fi dus la „dublă medaliere”[72]. Este un principiu vechi al sistemului britanic de acordare a distincțiilor onorifice și anume că „aceeași persoană nu poate primi două medalii de campanie pentru același element al serviciului militar”, adică nu se acordă două medalii pentru aceeași realizare[73]. Condițiile de eligibilitate pentru insigna „Bomber Command” sunt următoarele: după ce a obținut deja „Steaua 1939-1945”, persoana respectivă trebuie să fi servit cel puțin șaizeci de zile sau să fi participat la o misiune completă într-o unitate a Comandamentului Bombardierelor și să fi zburat cel puțin o misiune operațională într-o unitate operațională a Comandamentului Bombardierelor în perioada 3 septembrie 1939 - 8 mai 1945 inclusiv[72].
Remove ads
Referințe
Resurse internet
Wikiwand - on
Seamless Wikipedia browsing. On steroids.
Remove ads