RAF Fighter Command
From Wikipedia, the free encyclopedia
Remove ads
RAF Fighter Command a fost una dintre comandamentele al Royal Air Force. A fost înființat în 1936 ca să permită un control mai specializat al avioanelor de vânătoare. A funcționat pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, câștigându-și faimă în timpul Bătaliei Angliei din 1940. Comandamentul a continuat să existe până în noiembrie 1943, când a fost desființat, iar forța de vânătoare a RAF a fost împărțită în două categorii, apărare și atac. Forța defensivă a devenit Air Defence of Great Britain (ADGB), iar forța ofensivă a devenit RAF Second Tactical Air Force(d). ADGB a fost redenumită Fighter Command în octombrie 1944 și a continuat să asigure patrule defensive în jurul Marii Britanii[2]. A fost desființat pentru a doua oară în 1968, când a fost înglobată în noua Strike Command(d).
Remove ads
Origini
Predecesorul Comandamentului de Vânătoare a fost înființat la 20 mai 1926 ca grup în cadrul așa-numitei „Zone interioare (Inland Area)”. La 1 iunie, Fighting Area a fost transferată către Apărarea aeriană a Marii Britanii. Fighting Area a fost ridicată la statutul de comandament în 1932 și redenumită Fighter Command la 1 mai 1936. Grupul RAF Nr. 60 a fost înființat în cadrul Fighter Command la 23 februarie 1940 pentru controlul unităților radar de detectare și urmărire (Chain Home(d))[3].
Remove ads
Al Doilea Război Mondial
Bătălia Angliei
[[File:Piloci 303.jpg|thumb| Fotografie cu piloții de vânătoare ai escadrilei poloneze No. 303, 1940. Escadrilele de vânătoare străine au început să se formeze în iulie 1940.] La sfârșitul anilor 1930, Fighter Command s-a extins considerabil și a înlocuit escadrilele sale învechite de biplane – echipate în general cu Bristol Bulldog(d), Gloster Gauntlet(d) și Hawker Fury(d) – cu avioane de vânătoare Hawker Hurricane și Supermarine Spitfire. Fighter Command a fost supus primul test major în timpul Bătăliei Angliei din vara anului 1940, când Luftwaffe germană a lansat o ofensivă cu scopul de a obține superioritatea aeriană deasupra Canalului Mânecii și Regatului Unit, ca o condiție prealabilă pentru lansarea unei forțe de invazie maritimă (cu numele de cod Operațiunea Leul de Mare). Fighter Command a fost împărțit în mai multe grupuri, fiecare apărând o parte diferită a Regatului Unit. Grupul nr. 11 RAFa suportat greul atacului german, deoarece controla sud-estul Angliei și Londra. Acesta a fost întărit de Grupul 10, care acoperea sud-vestul Angliei, Grupul 12, care acoperea Midlands și Eastul Angliei, și Grupul 13, care acoperea nordul Angliei și Scoția. Grupul 14 RAF a fost înființat la 26 iunie 1940. Grupul 60 RAF a fost înființat pentru a administra stațiile radar Chain Home(d) la începutul anului 1940. În cele din urmă, germanii nu au reușit să obțină superioritatea aeriană, deși RAF și-a epuizat în bună parte rezervele în timpul bătăliei, la fel ca și Luftwaffe de altfel[4].
Ofensiva aeriană din 1941
Articol principal: Ofensiva Circus
Până în mai 1941, escadrilele staționate pe toate aerodromurile principale de vânătoare operau în escadrile, sub controlul tactic al noului post de șef de escadrilă, care înlocuia gradul din 1940 comandant de escadrilă. Fighter Command a început o campanie pentru obținerea superiorității aeriene asupra nord-vestului Franței. Operațiunile de luptă aeriană de scurtă penetrare au fost utilizate ca să atragă Luftwaffe într-un război de uzură și ca să mențină cât mai mulți luptători germani în vest, în special după ce Operațiunea Barbarossa, atacul german asupra Uniunii Sovietice, a început în iunie 1941. Formații mari de Spitfire au fost trimise împreună cu câteva bombardiere medii pentru ca să atragă aviatorii germani în luptă. Luftwaffe a lăsat Jagdgeschwader 2 (JG 2) și Jagdgeschwader 26 (JG 26) în Europa de Vest, cuprinzând cel mult 180 de avioane de vânătoare[5].
Avantajele de care s-a bucurat Fighter Command în timpul Bătăliei Angliei s-au inversat, raza scurtă de acțiune a avionului Spitfire s-a dovedit un dezavantaj tactic, iar piloții britanici puteau ajunge prizonieri de război dacă erau doborâți. Fighter Command a revendicat doborârea a 711 avioane de vânătoare Luftwaffe, în timp ce RAF a pierdut 400 de avioane de vânătoare[6].:199 La sfârșitul anului 1941, apariția noului Focke-Wulf Fw 190, considerabil superior modelului |Spitfire Mk V, a pus avioanele de vânătoare britanice într-o poziție și mai defavorabilă [7].
The Blitz din 1940 a continuat împotriva țintelor civile și industriale. Apărarea nocturnă a Fighter Command s-a îmbunătățit considerabil în noul an. Avionul Bristol Beaufighter a înlocuit Bristol Blenheim(d) ca principalavion de vânător de noapte, echipat cu radare de interceptare a aeronavelor îmbunătățite, și a devenit din ce în ce mai eficient în interceptarea controlată de la sol (ground-controlled interception, GCI)[8].
1942–1945
Sarcina dificilă de a-i epuiza încet pe germani a continuat în 1942 și 1943. Escadrilele au fost implicate în misiuni defensive obositoare, în timp ce mici formațiuni de Fw 190 efectuau raiduri de tip „lovește și fugi” de-a lungul coastei de sud, iar Hawker Typhoon a intrat în serviciul RAF. Pe 19 august, în timpul Raidului de la Dieppe, RAF a avut ocazia să angajeze un număr mare de avioane Luftwaffe. Escadrilele Spitfire au efectuat misiuni de atac la sol, escortă și de asigurare a superiorității aeriene și au împiedicat Luftwaffe să intervină în bătălia terestră și maritimă, obținând 106 victorii. Analiza postbelică a arătat că RAF a pierdut 106 avioane, inclusiv 88 de vânătoare și 18 bombardiere; 29 de vânătoare au fost pierdute din cauza focului antiaerian, unul a rămas fără combustibil, două s-au ciocnit și unul a fost doborât de focul fratricid[9]. Pierderile reale ale Luftwaffe au fost de 48 de avioane, dintre care 28 erau bombardiere, jumătate dintre ele fiind Dornier Do 217(d) din KG 2. JG 2 a pierdut 14 avioane Fw 190, opt piloți au fost uciși, iar JG 26 a pierdut șase avioane Fw 190 împreună cu piloții lor[10]. Pierderile de avioane Spitfire s-au ridicat la un total de 70 de aparate de zbor distruse și avariate din toate cauzele. Numărul celor pierdute în luptă cu avioanele Fw 190 este necunoscut[11][12]. Luftwaffe a revendicat 61 din cele 106 avioane RAF pierdute, care includeau toate tipurile, JG 2 revendicând 40 iar JG 26 21 de avioane[10]. În 1942, Fighter Command a revendicat 560 de victorii fată de pierderile reale (din toate cauzele) ale germanilor de 272 de avioane de vânătoare, pentru 574 de avioane de vânătoare de zi ale RAF distruse[13].
În toamna anului 1942, sosirea Forței aeriene a 8-a din cadrul Forțelor Aeriene ale Armatei Statelor Unite (USAAF) și a bombardierelor sale de zi a adăugat escortarea bombardierelor la sarcinile Fighter Command. Până când grupurile de vânătoare americane Republic P-47 Thunderbolt au devenit operaționale în mai 1943, avioanele Spitfire ale comandamentului au jucat un rol cheie în protejarea numărului tot mai mare de avioane Boeing B-17 Flying Fortress și Consolidated B-24 Liberator care operau deasupra Europei ocupate. Raza de acțiune redusă a avioanelor Spitfire – similară cu cea a avioanelor germane Bf 109E din timpul Bătăliei Angliei – a însemnat că această protecție era limitată la Canalul Mânecii și la coasta europeană. Avioanele Spitfire aveau o rază de acțiune de numai 479 mile (771 km)[14]. În februarie 1944, Comandamentul Aviației de Vânătoare a fost împărțit în Apărarea Aeriană a Marii Britanii (ADGB), denumirea anterioară a Comandamentului Aviației de Vânătoare, pentru apărarea Marii Britanii, și A doua Forță Aeriană Tactică, pentru sprijinirea forțelor terestre după invazia Europei[15]. Pe 15 iulie, Grupul nr. 14 RAF (înființat la 26 iunie 1940) a fost desființat. În 1944, ADGB a depus cel mai mare efort din istoria sa în timpul Operațiunii Overlord, invazia Franței, care a început la 6 iunie. Unitățile de vânătoare ale RAF și ale Aliaților au eliminat slaba opoziție aeriană germană și au sprijinit forțele terestre prin bombardarea pozițiilor și mijloacelor de transport germane. Mai târziu în acel an, testul final al ADGB (redenumit Fighter Command în octombrie 1944) în război a avut loc împotriva bombei zburătoare V-1 în timpul Operațiunii Crossbow.[16]. Avioanele de vânătoare ale RAF au efectuat, de asemenea, operațiuni nocturne de lungă distanță împotriva aerodromurilor și avioanelor germane în momentul în care avioanele de vânătoare nocturne ale Luftwaffe erau trimise în misiune împotriva RAF Bomber Command[17].
În ianuarie 1945, Fighter Command includea Grupurile 10, 11, 12 și 13, plus Grupul 38 (Forțele Aeropurtate), Grupul 60 și Grupul 70 (Antrenament)[18]. Grupul 10 a fost desființat la 2 mai 1945, iar Grupul 70 la 17 iulie 1945[19]. În 1946, Grupul 60 a fuzionat cu Grupul 26 pentru a deveni Grupul 90 (Semnalizare) și a fost transferat la Comandamentul Transporturilor/Forțele Aeriene Britanice de Ocupație. Între 1939 și 1945, Fighter Command a pierdut 3.690 de militari uciși, 1.215 răniți și 601 prizonieri de război iar 4.790 de avioane au fost distruse[20].
Remove ads
Royal Observer Corps
Ca rezultat direct al eforturilor depuse în timpul Bătăliei Angliei, Observer Corps (Corpul Observatorilor) au primit titlul de „Royal” de la monarhul George al VI-lea și a devenit o ramură voluntară în uniformă a RAF din aprilie 1941 până la sfârșitul existenței sale ca Royal Observer Corps(d) (ROC)[21].
Corpul Observatorilor (ROC) a continuat să funcționeze ca organizație civilă, dar purtând uniforma Royal Air Force și fiind administrat de Comandamentul Aviației de Vânătoare. Cu sediul la RAF Bentley Priory(d), ROC a rămas sub administrarea Comandamentului Aviației de Vânătoare până la 31 martie 1968, când responsabilitatea a fost transferată nou-înființatului RAF Strike Command(d) [22]
ROC a fost o organizație de avertizare în domeniul apărării care a funcționat în Regatul Unit între 1925 și 31 decembrie 1995, când a fost desființată. Înființată inițial pentru a îndeplini rolul de recunoaștere și raportare a aeronavelor, rol pe care l-a îndeplinit pe durata celor două războaie mondiale, organizația a trecut la un rol de raportare nucleară în timpul Războiului Rece în anii 1950. Corpul Regal al Observatorilor era format din aproximativ 10 500 de voluntari[23]
Perioada Războiului Rece
După cel de-al Doilea Război Mondial, rolul Fighter Command era în continuare acela de a proteja Regatul Unit de atacurile aeriene. Singura schimbare era amenințarea, care nu mai provenea din Germania, ci din Uniunea Sovietică. Războiul Rece a adus cu sine posibilitatea ca bombardiere ale Forțelor Aeriene Sovietice să atace Regatul Unit. Escadrilă de vânătoare canadiană, RCAF nr. 1, a sosit la baza RAF North Luffenham la sfârșitul anului 1951 ca să întărească capacitatea de luptă a NATO și a fost în măsură să sprijine Fighter Command până când escadrila s-a mutat la bazele din Franța și Germania de Vest în 1954-1955[24]. După 1949, acele bombardiere sovietice puteau transporta arme nucleare, astfel încât interceptarea lor era crucială pentru salvarea Regatului Unit în cazul unui război. Fighter Command a folosit o lungă serie de avioane de vânătoare în anii 1950 și 1960, printre care Gloster Meteor(d), Hawker Hunter(d), Gloster Javelin și English Electric Lightning(d)[25].
Lightning a fost singurul avion supersonic pur britanic care a intrat în serviciu, datorită unei reforme a apărării din 1957. La mijlocul anilor 1950, performanțele noilor rachete sol-aer se îmbunătățeau rapid. Duncan Sandys(d), ministrul apărării la acea vreme, trebuia să găsească soluții pentru reducerea bugetului britanic al apărării, deoarece Marea Britanie se afla în pericol serios de a intra în faliment din cauza cheltuielilor militare. Ritmul de îmbunătățire a rachetelor sol-aer părea să indice că acestea vor fi în curând capabile să doboare orice avion cu pilot. În consecință, în Cartea albă a apărării din 1957, revizuirea Sandys a declarat că avioanele cu pilot erau depășite și că în curând vor deveni inutile. Toate programele pentru avioane cu pilot care nu erau prea avansate au fost anulate[26].
În 1961, Fighter Command RAF a fost alocat sistemului de apărare aeriană al NATO. La 1 mai, comandantul șef al Fighter Command, mareșalul aerului Sir Hector McGregor, a preluat și funcția de comandant al Regiunii de apărare aeriană a Regatului Unit (Air Defence Region)[27]. Air Defence Region în sine se întindea pe câteva sute de kilometri spre nord, vest și sudul țării și aproape până la coastă continentală în est[28].
Din punct de vedere organizațional, Grupul Nr. 11 RAF (14 iulie 1936 – 31 decembrie 1960, 1 ianuarie 1961 - 1 aprilie 1963) și Grupul nr. 12 RAF (1 aprilie 1937 – 31 martie 1963) au continuat să funcționeze aproape neîntrerupt până în 1963. Grupul nr. 13 RAF (15 martie 1939 – 20 mai 1946) a fost reformat la 16 mai 1955 și apoi desființat la 31 decembrie 1961 (și a devenit mai apoi parte a Grupului 11). De la 1 aprilie 1963, au fost menținute trei sectoare: Sectorul nr. 11 RAF, Sectorul nr. 12 RAF și Sectorul nr. 13 RAF. Sectorul 13 a fost desființat prin fuziunea cu Sectorul nr. 11 la 17 martie 1965[29].
Remove ads
Strike Command
La începutul anilor 1960, RAF a continuat să se micșoreze. Cele trei comenzi funcționale, Fighter Command, Bomber Command și Coastal Command(d), fuseseră toate formate în 1936 pentru ca să asigure reorganizarea unei RAF în expansiune. Acum devenea clar că RAF devenea prea mică pentru a justifica existența lor continuă ca entități separate. În consecință, în 1968, Fighter Command și Bomber Command au fost comasate pentru a forma Strike Command(d) și au decenit grupuri în cadrul noului comandament[30]. Coastal Command a fost desființat și integrat în Strike Command în noiembrie 1969[31].
Remove ads
Comandanții supremi ai forțelor aeriene
Remove ads
Notes
Bibliografie
Wikiwand - on
Seamless Wikipedia browsing. On steroids.
Remove ads