frunte

română

Etimologie

Din latină frons, frontis.

Pronunție

• AFI: /'frun.te/

Substantiv

Declinarea substantivului frunte
f.	Singular	Plural
Nominativ-Acuzativ	frunte	frunți
Articulat	fruntea	frunțile
Genitiv-Dativ	frunții	frunților
Vocativ	frunte	frunților

1. (la oameni) partea superioară a feței, formată din osul frontal, cuprinsă între sprâncene și păr și mărginită lateral de tâmple; (la animale) partea dinainte a capului, imediat deasupra ochilor.
2. cap; față, chip.
3. (fig.) (adesea articulat) tot ce e mai bun, mai ales, mai de seamă, ceea ce e de calitate superioară; persoană care se distinge, care se relevă primul (dintre alții).
4. lichid obținut la începutul unei distilări fracționate.

Cuvinte derivate

• fruntaș

Locuțiuni

• (loc.adv.) În frunte sau (loc.prep.) în fruntea cuiva (sau a ceva) = în față, înainte (față de cineva sau de ceva); (fig.) în locul întâi, de cinste, de conducere.

Traduceri

Traduceri

Referințe

• DEX '98 via DEX online