Ștefan Ionescu-Valbudea
From Wikipedia, the free encyclopedia
Ștefan Ionescu-Valbudea (Valbudea, pseudonim după comuna Valea Budei, n. , București, Țara Românească – d. , București, România) a fost un sculptor și profesor român. A urmat cursurile Școlii de Belle Arte din București la clasa profesorului Karl Storck. A obținut o bursă de studii la Paris, unde a lucrat în atelierul lui Emmanuel Frémiet și apoi al lui Alexandre Falguière. În anul 1185-1886 a călătorit în Italia, la Roma și Florența, unde a luat contact cu opere marilor maeștri ai Renașterii.
Ștefan Ionescu-Valbudea | |
(foto) | |
Date personale | |
---|---|
Nume la naștere | Ștefan sin Ion |
Născut | București, Țara Românească[1] |
Decedat | (61 de ani)[2] București, România[1] |
Cauza decesului | Otită |
Părinți | Ioniță Stângă |
Căsătorit cu | Eugenia Cabasianu |
Copii | Constanța Ionescu Smaranda Ionescu |
Cetățenie | România |
Ocupație | sculptor |
Limbi vorbite | limba română |
Activitate | |
Pseudonim | Valbudea |
Studii | Universitatea Națională de Arte București |
Pregătire | Karl Storck, Alexandre Falguière[*][[Alexandre Falguière (sculptor francez)|]], Emmanuel Frémiet |
Profesor pentru | Spiridon Georgescu |
Mișcare artistică | romantism, Societatea „Cercul artistic” |
Opere importante | |
Semnătură | |
Modifică date / text |
Romantismul de care a dat dovadă în opera lui, nu ține de învățămintele acumulate în vreo școală pe care ar fi urmat-o, nici măcar de influența vreunui mare maestru, asta și pentru că în școală s-au ciocnit fel și fel de stiluri opuse și nu în ultimul rând pentru că, în școli maeștrii își disputau discipolii. Pentru manifestările puțin extravagante de care a dat dovadă în artă, Ion Frunzetti a opinat că singurul responsabil a fost temperamentul său frământat. Astfel încât, cheia fecundității sale reduse, prin comparație cu opera lăsată de Ion Georgescu, poate să-și tragă originea de aici. Operele lui Valbudea sunt inegale pentru că arta sa nu se împăca destul de bine cu reflecția, pentru că totul la el era un reflex al unei pasiuni dominante.
Principalele lucrări pe care le-a făcut sunt Mihai Nebunul, cu care a obținut o medalie onorabilă în 1885 la Salonul Oficial din Paris, Învingătorul cu care a luat Medalia a III-a la Expoziția internațională de la Paris din anul 1889, Speriatul, Femeie odihnindu-se, Copil dormind, bustul Veronicăi Micle și bustul lui Eugeniu Voinescu. Din cauză că majoritatea lucrărilor sale au fost modelate doar în gips, din cauză că nu a reușit să atragă fonduri financiare pentru turnarea lor în bronz sau executarea lor în marmură, lucrările reprezentative ale lui Valbudea - Mihai Nebunul, Speriatul și Femeie odihnindu-se, au fost turnate în bronz de abia în anii 1959 și 1961, după care au fost clasate ca obiecte de patrimoniu național în clasa Tezaur.
- „... Cu conștiința valorifor estetice și umane complexe pe care le susținea, ca un bun slujitor al sculpturii, a impus o etică a artei și dacă Valbudea nu reprezintă cea mai înaltă culme a sculpturii noastre, el este totuși simbolul a ceea ce a însemnat la noi începutul sculpturil moderne. Opera lui reprezintă deschiderea către sculptura lui Paciurea și a urmașilor lui, ca și către prima fază din creația lui Brâncuși. Moștenitor al sufletului și al sensibilității românești, îndrăgostit și contopit cu lumea sensibilului și inefabilului, cu lumea distilată a formelor expresive, ne atrage atenția asupra bucuriei vieții în formele ei nesfârșite. Superioritatea artei lui stă în omagiul adus omului, individului reconsiderat în organismul său complex și înțelegerea drepturilor de a trăi neconstrâns, bucuriile, aspirațiile. Reevaluarea concepției sculptorului în contextul generației sale și în raport cu acumulările artistice ale momentuiui istoric respectiv, ar putea - într-o viitoare istorie a sculpturii românești, alcătuită după noi criterii de apreciere critică a contribuțiilor de gândire, viziune și a modalităților de exprimare plastică — să-l situeze pe Ștefan lonescu-Valbudea printre întermeietoiri sculpturii moderne. Însuflețit de această idee... încearcă să ofere o mai generoasă înțelegere a creației și locului pe care îl ocupă în începuturile artei românești cel pe care contemporanii lui îl declarau, la numai 33 de ani - primul mare nume cu care începe sculptura românească.”
----- Adriana Botez: Valbudea, Editura Meridiane, București, 1982, pag. 83